In vizita la Carpatair

Prima oara am zburat cu avionul cand eram mic. Era un AN-2, intr-o misiune de parasutisti, in care am fost cu un prieten sa cascam si noi gura sa vedem ce se intampla la parasutari. La momentul respectiv mi s-a parut o experienta interesanta, dar nu m-a dat pe spate cine stie ce, iar cu timpul, si mai ales datorita unor experiente nu prea placute care au implicat chestii care nu se desfasurau la sol, nu prea m-am simtit niciodata confortabil atunci cand eram in aer. Se pare ca n-am mostenit nimic de la taica-miu, care a fost parasutist la vremea lui.

Dupa experienta din copilarie, prima oara am zburat cu un avion comercial acum doi ani, cand am fost la salonul de la Paris si nu a fost o experienta placuta deloc. Daca nu as fi dormit la dus, cred ca muream pana acolo…tremuram tot. Dar se pare ca era doar de la faptul ca era prima oara cand mergeam, pentru ca intre timp m-am obisnuit si, desi tot nu sunt un fan al transportului aerian, macar pot sa zbor linistit si sa admir privelistile fara sa ma treaca toate caldurile. Totusi, in ciuda “fobiei” mele, intotdeauna mi s-au parut fascinante avioanele, oamenii care le creeaza, la ingrijesc sau le piloteaza si, in general, cam tot ce tine de aviatie.

Ei bine, si dupa introducerea asta un pic mai lunga, sa zic si despre ce vreau sa scriu, adica vizita de weekendul trecut de la Timisoara, cu varu’ la invitatia celor de la Carpatair. Am vazut cam tot ce inseamna functionarea unei linii aeriene, de la birourile administrative, scoala de pilotaj, hangare, avioane desfacute, etc.

In primul rand, Carpatair nu e low-cost! Fetele ne-au zis ca asta e printre cele mai mari probleme pe care le intampina momentan, pentru ca romanii ii percep ca low-cost si sunt dezamagiti cand vad preturile. Spre exemplu, am dat acum o cautare. Un bilet la Timisoara pentru saptamana viitoare costa 140 de lei la Blueair (cu care n-as merge decat in situatie de maxima urgenta, pentru c-am fost martor la niste situatii de tot rahatul, gen anulare cursa fara instiintare, etc.) si 240 la Carpatair (preturile-s cu tot cu taxele de aeroport). Intr-adevar, cand am aflat ca plecam de pe Otopeni ni s-a parut un pic ciudat, dar n-am stat sa analizam ca-i low cost, ca-i normal cost. Cat despre diferenta de pret, n-am mers niciodata cu low-cost asa ca nu-mi dau seama daca merita milionul asta platit in plus sau nu. Cert e ca cei de Carpatair incearca, momentan, sa-si faca consolideze brandul si aici, in Romania, desi lor le merge foarte bine pe-afara, majoritatea pasagerilor fiind straini (Carpatair e companie regionala).

Oricum, in afara de situatia in care ar fi vreun blogtrip, avionul clar is the way to go. Adica, sa fim seriosi, faci 50 de minute pana la Timisoara. Chiar radeam cand ne-am intors, ca l-am sunat pe un prieten sa vina sa ne ia de la aeroport, exact cand ne imbarcam, si ii ziceam ca daca e prin Militari sau Berceni, ajungem inaintea lui la Otopeni.

Hangarul si restul sectiunilor de intretinere a avioanelor. La partea asta am fost condusi de Valeriu Harcovei, vice presedinte management flota, care ne-a povestit cu lux de amanunte cam tot ce se intampla pe-acolo. Am avut noroc si am prins un avion in C-Check, un fel de mega revizie la 4000 de ore de zbor, care dureaza cateva saptamani si in care practic fiecare piesa de pe avion e desfacuta si analizata. Mi se pare incredibil cum sute de piese si surubele sunt luate la mana si nimic nu se pierde.

Asta mi-a adus aminte de cand eram mic si desfaceam cu surubelnita tot ce prindeam si, bineinteles, de fiecare data ramaneau piese pe care habar n-aveam de unde le-am scos. La avioane ar fi un pic nasol sa se intample asa ceva.

A, si cutia neagra, de fapt e portocalie (cam cum sunt costumele gunoierilor), ca sa poata fi gasita mai repede. Ii spune “neagra” pentru ca materialul dinauntru, pe care se inregistreaza informatiile, sunt negre. A, si rusii aveau un buton cu care, dupa fiecare zbor, puteau sterge inregistrarile convorbirilor din timpul zborului respectiv, ca sa nu ramana comentariile lor vizavi de vreo stewardesa sau de presedinte :) Si-am mai aflat ca locul cutiei e undeva in coada avionului, pentru ca asta se desprinde si e mult mai usor de gasit.

Scoala de pilotaj Partea asta a fost, clar, highlightul deplasarii. Am aflat ca, pentru a-ti luat licenta de pilotaj, tre sa inveti niste mormane de carti, pentru absolut orice iti trebuie licenta (alt tip de avion, alt tip de zboruri, alt tip de orice) si ca directorul scolii si-a facut ucenicia la mine la Buzau, la Bobocu :) Dar partea cea mai fun a fost simulatorul de zbor. Initial, cand am aflat ca e fix (adica n-are brate de-alea hidraulice care sa te balangane cu totul), nu ne faceam prea multe iluzii ca o sa fie cine stie ce. Dar cat ne-am inselat. A fost foarte, foarte misto.

In primul rand, zecile de indicatoare si butoane nu-s chiar atat de inspaimantatoare. Da, fiecare face ceva, dar nu e ca si cum tre sa le urmaresti si sa le apesi pe toate in acelasi timp. Dup-aia e mansa, care e criminala. Ce mi s-a parut extrem de incomod este faptul ca nu are o pozitie de “liber”. Adica sa fie ca la masini, sa urci pana la ce inaltime ai nevoie si apoi, in linie dreapta, sa poti sa-i dai drumul, sa fumezi si tu o tigara, etc. Ei bine, nu-i asa…daca i-ai dat drumul, aia e, o iei frumos si sigur in jos. Asa ca tre sa te tii de mansa aia bine de tot, ca si cum viata ta ar depinde de asta. De fapt, daca stau sa ma gandesc, chiar depinde…si nu doar a ta, ci si a celor cateva zeci de amarati din spate :)) Mi-ar fi placut sa prabusesc avionul, sa vad cum e, dar instructorul ne-a zis ca mai bine sa nu, ca apoi se bloca simulatorul si trebuia sa-i dea restart.

Si, dupa ce am incercat un pic sa merg pe noapte, pe zi, pe nor si pe niste vant lateral (era cam greu sa tin masinaria dreapta in aer), cel mai mandru sunt de faptul ca m-a lasat instructorul sa aterizez singur. It was awesome! Da, cand a trebuit sa ridic botul avionului am tras un pic cam tare si m-am ridicat iar, dar pana la urma am reusit o aterizare aproape ca la carte :)

Iar cand ne-am intors la Bucuresti, Bobby a fost si mai norocos si-a mers pe jumpseat, adica un fel de scaunul mortului din avion :)) Glumesc…jump seatul e in carlinga, cu pilotii.

Istoria si povestile din spatele Carpatair. Au fost foarte multe lucruri povestite de toti cei cu care ne-am intalnit acolo, de la cum a luat nastere compania, lucruri interesante (dar cunoscute doar celor din industria aviatica), fun facts, la intamplari mai putin cunoscute dar foarte amuzante sau interesante.