Blog

Winter sailing la Veneția

Ce mă “enervează” după fiecare ieșire cu barca este că se întâmplă atâtea lucruri, încât îmi ia câteva zile să “take it all in”, cum ar zice italianul. Vezi atâtea locuri interesante, cunoști atâția oameni, faci atâtea lucruri mișto (ca să nu mai zic mii de poze) încât toate se adună grămadă și durează un pic până faci ordine. La fel s-a întâmplat și acum, când au trecut deja câteva zile de când m-am întors din prima expediție “Winter Sailing la Veneția”, organizată de cine alții decât SetSail.

După expediția CycladesXVI din toamnă (a cincea la care am participat și prima ca skipper), yachtmasterchef Ovidiu Drugan mi-a zis de planurile pentru o săptămână de winter sailing la Veneția, în timpul carnavalului. Până să-mi dau seama ce și cum, m-am auzit spunând “Da, normal că mă bag”. Veneția (și Italia, în general) face parte din acea categorie de destinații care mi se par interesante, dar care nu-s atât de sus pe lista mea de văzut. Și nu pentru că nu mi-ar plăcea, ci pur și simplu nu mă atrag atât de mult și am alte locuri pe care prefer să le vizitez înainte.

Dar combinația de sailing, Veneția și carnaval mi s-a părut o ofertă pe care n-am putut-o refuza. Și atracția a fost suficient de puternică încât să las deoparte înjurăturile care-mi vin în minte când aud cuvintele magice “winter sailing”. Adică sailing iarna. Adică stat chircit într-un colț al bărcii, cât mai la adăpost ca să nu îngheți ca un…. Nu-ți arde de mâncare, nu-ți arde de băutură (în afară de un excelent ceai cu rom făcut de Ovidiu), nu-ți arde de nimic. Am avut ocazia să fac de două ori winter sailing și de fiecare dată m-am dat jos de pe barcă bucuros că s-a terminat.

Prima oară a fost la chiar prima mea ieșire pe mare, într-o februarie (am scris despre asta aici) și cred că dacă nu aș fi plătit deja locul pe barcă pentru Grecia (urma la o lună mai târziu), experiența mea în sailing s-ar fi oprit acolo. Cancerul ăla pe care l-am simțit chiar și îmbrăcat cu toate hainele pe care le-aveam în bagaj era departe de pozele cu oameni cu gura până la urechi care săreau în apă într-un golf albastru sau sorbeau dintr-un Aperol seara, îmbrăcați doar cu o cămașa sau o rochie.

A doua oară am făcut parte din echipajul care a adus o barcă cumpărată de SetSail din Atena până la Limanu, în minunata lună decembrie. Atunci am prins ceea ce încă este cea mai nasoală furtună pe care am trăit-o pe mare și prima oară când am avut rău de mare (am stat 11 ore leșinat în cabină până ne-am adăpostit într-o insulă). Dacă vreodată îmi voi învinge lenea, poate voi termina și publica postarea care stă în drafts de vreo doi ani despre drumul ăla. Care, vorba unui prieten cu care am împărțit cabina atunci, a avut o grămadă de momente mișto, dar parcă ai prefera să eviți anumite părți. Am traversat Bosforul admirând Istanbulul și făcând slalom printre vapoare de cargo, feriboturi și water taxi, am prins câteva apusuri și răsărituri superbe, am mers în paralel cu un submarin, am mers excelent la vele pe Marmara și pe Marea Neagră și doar uitându-mă la traseul de pe hartă imediat îmi vin în minte cărțile lui Jules Verne. Dar am avut și-o furtună care ne-a pus serios la încercare și apoi am înghețat pe Marea Neagră.

În fine, revenind la Veneția. Deși entuziasmat, eram un pic sceptic în ceea ce privește vremea, chiar dacă prognoza părea să zică “Frătziwear, îți faci griji degeaba”. Pe de altă parte, după 3 ani de sailing, înveți ca dacă ești echipat, te doare la banană de vreme. Și deși în ultimii ani mi-am tot luat echipament de sailing, am luat-o frumușel prin Decathlon, Intersport și Hervis și m-am blindat cu cel mai gros polar pe care l-am găsit, geacă de schi, izmene și bluză de corp din lână de oaie nu știu de care și ciorapi de trekking prin zăpadă. Ulterior mi-a luat vreo 10 minute de stat cu genunchii pe troller până am reușit să-l închid, dar măcar eram pregătit, și psihic și cu echipament. Dragă iarnă, vorba lui Dumas, “do your worst!”

Așa că vineri seara ne-am strâns frumușel la sediul SetSail înarmați cu cafele, ne-am îmbarcat în două mașini și dă-i spre Slovenia, mai exact spre Izola, un mic orășel puțin mai la sud de Trieste. Mașina în care-am mers eu era o dubă de 8 inși și n-are rost să zic că a fost uber fun. Mi-am adus aminte de excursiile pe care le facem prin școală. Hăhăială multă, oprit la mici la Dedulești, glume la vamă, somn pe alocuri, glume prin stația radio cu cealaltă mașină, totul frumos. Nici n-am simțit când am intrat în Slovenia. Problema era că noi mai aveam vreo oră până în marină și peisajul n-arăta prea roz. Nu tu soarele din prognoză, nu tu cald, nu tu nimic. Nor, ceață și zăpadă. Deja mă luase frigul și mă gândeam câte baxuri de ceai și rom tre’ să cumpărăm pentru barcă. E, în ora aia, pe măsură ce ne apropiam de mare, norii au început ușor, ușor să dispară, soarele să rânjească și când am ajuns în Izola am dat peste vremea asta:

Altă viață, tată! Am luat bărcile în primire, ne-am instalat, am băut o cafea (a câta oare de când am plecat din București?) cât Ovidiu și Florin au terminat cu actele, apoi am fost la aprovizionare și am mâncat ceva, timp în care-am și învățat minimul de vocabular pe care trebuie să-l știi într-o țară în care n-ai mai fost: “bună ziua”, “mulțumesc”, “cu plăcere” și “ești foarte frumoasă”. În rest, mare lucru nu era de făcut. Izola asta e un sat mai mare îngrămădit undeva în mijlocul celor 47 de kilometri de coastă ai Sloveniei (cam cât de la Agigea la Vama Veche). La nord e Trieste, poate cel mai important port al Italiei, și Izola e încadrată de cele două zone turistice ale Sloveniei, adică Koper la nord și Piran/Portoroz la sud. Coasta foarte spectaculoasă și ca relief și ca așezări, pentru că venețienii au stăpânit pe-aici vreo cinci secole, și ai naibii făceau niște lucruri foarte frumoase.

Acum, în extra-sezon, în afară de marina care era măricică și cât de cât activă, mare lucru nu era de făcut. Plimbat un pic pe faleză, căscat gura la vapoarele care intrau și ieșeau din Trieste și umblat prin centrul vechi, care însă a devenit absolut pustiu după ce s-a întunecat. Oricum eram destul de obosiți după drum, așa că am ciocnit un pahar de rom și hai la somn, mai ales că trezirea era la 4:30. Estimam drumul spre Veneția undeva la 10 ore, așa că voiam să ajungem pe zi, că nu știam cum stă treaba cu marinele și să avem timp să ne orientăm fără să orbecăim prin întuneric.

Bărcile aveau încălzire și-am dormit de-am rupt. Ba chiar mergea așa bine încălzirea încât, deși dormeam în șort și tricou, am transpirat de-am înnebunit. De-a doua zi am dormit cu ușa deschisă la cabină, că nu se mai putea. În schimb, a doua zi dimineață, la 5 fără ceva, când am scos nasul din barcă, mi-a înghețat instant. Mi-au revenit imediat toate amintirile mele legate de winter sailing și deja mă pregăteam psihic de drumul care urma. M-am înfofolit până în gât, am luat un cănoi de cafea, mi-am făcut curaj și-am ieșit afară. M-am mai încălzit un pic la pregătirile pentru plecare și pe la 6 dimineața eram ieșiți din marină. Valuri măricele, vânt, frig, întuneric, tot pachetul. Brr! Nu-i nimic, mergem înainte. Ce nu aveam de unde să știu era că primele astea două ore vor fi cea mai “rea” vreme pe care o vom avea toată săptămâna. Pentru că apoi a răsărit soarele:

Lăsând la o parte răsăritul superb, după ce a ieșit soarele, n-a mai fost niciun nor pe cer, vântul bătea perfect, am deschis velele, am oprit motorul și apoi am mers blană purtați doar de vânt. Atât de blană că am făcut cu 2 ore mai puțin decât anticipam. Cât despre frig, tot ce-am de zis e că după ora 10 am început să mai dau jos din “straturi”. Întâi polarul meu de explorator arctic, apoi mănușile, apoi unul dintre fesuri (da, aveam două unul peste altul), ba chiar spre Veneția am desfăcut un pic și geaca. Absolut minunat! Numai bine de făcut și-un Instagram story (btw, follow me on Instagram, acum!):

Și-am început să ne apropiem de Veneția. Intrarea în lagună nu e neapărat spectaculoasă, pentru că mergi ceva timp pe culoarul de intrare până dai de oraș. Dar apoi ajungi. Și începe nebunia. Vaporete peste vaporete, feriboturi, bărci de toate mărimile, agitație pe mal. Ce priveliște! Teoretic, marina unde urma să acostăm era exact pe unde-am intrat noi în Veneția, dar am zis că n-are niciun farmec să mergem direct în marină, mai bine hai să ne plimbăm un pic prin centrul Veneției. Pe principiul “hai să dăm o tură prin centru, că tot suntem cu barca, ce penele noastre”. Așa că primul meu contact cu piața San Marco, miezul Veneției, a fost ăsta:

N-am cuvinte să descriu cât de mișto e senzația. Să fii cu barca ta, liber să faci absolut orice și să dai o plimbare prin buricul Veneției. Nefiind skipper, deci neavând grijă să nu intru în vreo altă barcă sau într-un stâlp, am putut să mă bucur fără stres de priveliște. De fapt, mint, am avut o grijă. Să nu mi se termine bateria la camera foto. Ce-a mai fost foarte interesant la Veneția a fost acostatul. Deși teoretic sunt în aceeași mare (Mediterană), spre deosebire de Grecia, Adriatica are maree. Adică nivelul apei poate să varieze chiar și un metru într-un interval de câteva ore. Și ca să scape de problema asta, marinele din Veneția au niște stâlpi de care te legi. Problema e că trebuie să mai și intri printre ei când acostezi (parchezi), așa că a fost destul de interesantă manevra, mai ales pentru mine, care-a trebuit să iau în brațe stâlpii ăia și să fac împins la piept cu ei, ca să nu lovim barca.

În fine, am acostat fără probleme, am rezolvat cu actele și hai la carnaval. Nu știu dacă e cineva care să nu fi auzit de carnavalul de la Veneția, așa că abia așteptam să văd ce și cum. Prima impresie pe care mi-a lăsat-o Veneția a fost că e un loc aparte. Nu neapărat extraordinar, nu neapărat urât, dar în mod cert diferit. Am avut de mers vreo 20 de minute din marină până în centru, așa că am apucat să vedem câteva străduțe, canale, chestii. Întotdeauna mi s-au părut fascinante zonele astea în care apa este parte vie din infrastructură și din viața de zi cu zi. Am mai avut senzația asta în Amsterdam (și Olanda, în general). La fel în niște orășele prin Franța. Îmi place la nebunie. Să-i vezi p-ăia cum fac aprovizionarea la magazine cu bărcuța, să vezi bărci-ambulanță, să vezi bărci-pompieri, mă fascinează. Plus că în Veneția a durat un pic până mi-am dat seama ce mi se pare un pic…nelalocul lui. Și-anume că nu există mașini. Și nu există zgomotul de mașină. Nu cred că am făcut în viața mea poze atâtea zile la rând fără să apară o mașină în cadru.

Și-apoi am ajuns în centru și în mulțimea de oameni. Și da, carnavalul are un farmec aparte. O mulțime de oameni mai mult sau mai puțin costumați care se plimbă cu căței, cu copii, râd, se simt bine și se bucură de un oraș frumos. Cât despre costume…nu-ți poți lua ochii de la ele. Am făcut câțiva giga de poze, dar tot n-am prins decât o parte.

Și apropo de poze, deși-am mai fost într-o grămadă de locații turistice, parcă mai multă fotografie pe metru pătrat ca în Veneția la carnaval n-am văzut niciodată. Pe lângă cei îmbrăcați în costume deosebite erau ciorchini de oameni încercând să prindă o poză. Zici că eram la răscoală, numai că în loc de furci și coase se învârteau în aer selfie stickuri, telefoane, aparate foto și trepiede. Nu zic că-i rău, nu zic că-i bine, dar clar e interesant.

N-am tracker de pași, dar cred că am făcut ceva kilometraj pe jos în zilele cât am stat aici. Am văzut câteva locuri “consacrate”, gen piața San Marco sau podul Rialto, dar cel mai mult mi-a plăcut să mă pierd pe străduțele alea înguste și pline de oameni. Mă rog, și când zic “să mă pierd” nu e neapărat metaforă, pentru că m-am pierdut la propriu de câteva ori. Cred că e primul oraș în care merg și în care, chiar și după 3 zile de plimbat prin el, tot n-am avut absolut nicio orientare. Puncte cardinale? Ce-s alea? Singurul mod prin care puteam să-mi dau seama unde sunt era să mă iau după indicatoare și să ajung în piața San Marco și de-acolo să mai bag o fisă. În rest, fără Google Maps aș fi fost mort.

Dar a fost bună și plimbarea asta, pentru că nenorociții ăștia de italieni cred că au pus la cale o conspirație să te îngrașe imediat ce-ai pus piciorul la ei în țară. Am mâncat de-am plesnit. Și mai ales că-mi place street food, m-au înnebunit. Mergeam ce mergeam, mai vedeam o vitrină plină cu niște calzone mici sau cu pizza la felie care arătau de-ți ploua în gură. Mâncai, erai plin, ziceai hai să ne mai plimbăm un pic. Mai dădeai două colțuri și ajungeai la altă vitrină cu cele mai spectaculoase senvișuri și bruschete pe care le-am văzut. Ia și de-acolo ceva. Mai mergeam un pic, dădeam de un local cu fresh home made nu știu ce pasta (vedeai și mașinăria de paste cum le făcea acolo pe loc) și unde mirosul parcă te lua de guler și te trăgea înăuntru. Hai să mâncăm și niște paste cu cerneală de sepie. Și când credeai că ai scăpat și o luai așa legănat spre casă, dădeai de o gelaterie. Intrai, începeai să te scarpini în cap și să zici “I have no idea which one I want, there are so many!”. “Yes, 36!” ți se răspundea foarte mândru. Te săturai numai din ce-ți dădeau oamenii ăia să guști și luai un cornet așa, de obraz, că stomacul era deja intrat în grevă.

Singura chestie care m-a dezamăgit un pic la Veneția a fost partea de muzee, ca să-i zic așa. Adică mă așteptam ca un loc cu așa istorie să aibă o mulțime de lucruri pentru cei ca mine, pasionați de asta, și mai ales de istoria navală. Mai ales că acum citesc o serie de romane despre un imperiu fictiv care e mare putere navală. Dar nu. Deși Museo Istorico Navale sau ceva de genul e închis pentru renovare, pavilionul de ambarcațiuni este deschis. Dar nu știu dacă “pavilion” e cel mai potrivit cuvânt pentru două hale cu 10 bărci. Interesante ele așa, dar mă așteptam să văd chestii mai vechi de 1850. În fine, măcar a fost doar 5 euro intrarea. Mai interesant a fost timelapse-ul pe care l-am făcut în fața muzeului:

Iar ca timp stat în Veneția, trei zile au fost perfecte. Suficient cât să ne bucurăm de oraș și de carnaval, iar unii chiar să dea și o fugă până la Murano. Acolo fac ăștia tot felul de chestii din sticlă, numai bune de pus pe mileul de pe televizor, deși te cam trec transpirațiile când auzi prețuri. Dar deja de marți, ca toți sailorii, începusem să avem dor de ducă. Așa că miercuri dimineață, pe un soare care te trimitea la rucsac să-ți cauți ochelarii de soare, am plecat. Nu înainte, bineînțeles, să iau în brațe iar stâlpii ăia de acostare și să dăm iarăși o tură pe canale până în centru. A fost la fel de spectaculos ca la venire, mai ales că acum am mers un pic mai mult. Destinația din ziua respectivă, Grado.

Grado ăsta e un orășel undeva în nordul mării Adriatice (aproape de Trieste și de Izola, de unde-am plecat) și toată ziua de miercuri a fost magică. Am încercat să caut un cuvânt mai temperat un pic, dar altul n-am găsit, serios. În primul rând, drumul de la Veneția spre Grado l-am făcut de-a lungul coastei, de unde ne-au supravegheat în permanență Dolomiții. Este o priveliște absolut impresionantă să navighezi pe mare și, în zare, să vezi minunățiile astea de munți, acoperiți de zăpadă. Marea a fost foarte, foarte liniștită, așa că pune oala cu apă la fiert pentru paste, deschide o sticlă de vin și hai la treabă. Niște paste simple cu roșii, șuncă și parmezan, plus un pahar de vin roșu, toate servite pe o mare ca-n palmă, sunt terapie, vă zic.

Plus apusul pe care l-am prins chiar în apropiere de Grado. Ca să nu mai zic de intrarea propriu-zisă în Grado. Inițial voiam să acostăm în marină, care e la marginea orașului, dar când am plecat, cei de la marina din Veneția ne-au zis că putem încerca să intrăm până în mijlocul orașului, pentru că sunt șanse mari să găsim locuri acolo în perioada asta. A fost cu siguranță una dintre cele mai interesante acostări pe care le-am făcut de când mă dau cu barca. Am intrat pe un canal până în centrul orașului, unde-am plantat barca exact la stradă. Foarte fain. Și în insulele din Grecia acostezi așa, să te dai jos din barcă exact în terasă, dar aici, intrând pe canalele alea strâmte, senzația a fost mai spectaculoasă. Plus ca eram între clădiri. La propriu:

Și ca să fie ziua completă, după o plimbare prin oraș, am descoperit și centrul vechi, foarte micuț, dar foarte pitoresc. A fost un pic ciudat, că ne plimbam pe-acolo, totul pustiu, când am ajuns la biserica din centrul orașului, o chestie destul de veche, care era plină cu oameni pentru slujba sau ce au ei de Sfântul Valentin. A fost așa, ca într-un început de-ăla de film horror, când pe stradă nu e nimeni și biserica e plină ochi cu câteva sute de oameni. Stăteai acolo în spate și te gândeai “taci așa, că acum se întorc ăștia cu toții spre mine și am pus-o”. În fine, n-am stat mult, că cei care descoperiseră centrul vechi înaintea noastră ne așteptau la un restaurant minunat.

Era genul ăla de restaurant mic (grupul nostru a umplut jumătate de crâșmă), înghesuit de zici că era de prin Lord of the Rings și condus de o tanti care nu știa o boabă de engleză, dar care ne-a făcut seara frumoasă atât prin mâncarea ex-ce-len-tă, cât și prin atitudine. Noi i-am zis “bunica”. A, și bunica avea și cel mai bun prosecco pe care l-am băut în Italia. Cred că o treime din notă a fost doar asta, așa au curs carafele. “Signora, un altro prosecco prego”. Pana mea, am învățat și italiană. Nu de alta, dar cunoștințele mele de italiană se limitează la “centrocampista”, “giallorossi”, “imbranato” și “lasciatemi cantare”. Și prosecco ăsta a mers excelent cu niște scoici Saint Jacques absolut delicioase. Chiar la sfârșit am luat ca suvenir cochiliile, nu înainte ca bunica să-mi arate scoicile proaspete din bucătărie și să-mi explice cum le-a gătit (am vorbit eu italiană și ea engleză de ne-au durut mâinile). Și numai bine c-am luat cochiliile alea, că putorile astea de italieni au două ore program la magazin și-a doua zi n-am mai apucat să-mi iau magnetul regulamentar pe care mi-l iau din fiecare loc nou în care ajung.

Apoi am luat-o ușurel spre barcă, am mai terminat două sticle de frizzante, ne-am mai hăhăit un pic și schlaffen. A doua zi a fost program de voie, pentru că n-aveam așa mult de mers până la destinația din ziua respectivă, așa că am avut timp berechet să facem un mic dejun pe barcă, să bem cafeaua și apoi să fac și-o plimbare în care să prind o poză, două și pe zi. Așa că pe la prânz, am luat-o chill spre ultima oprire, Piran, în Slovenia. Marea la fel de calmă ca în ziua de dinainte. Câteodată treaba asta e frustrantă, că vrei să mergi cu vele și nu poți că n-ai vânt, câteodată e perfect, că te poți bucura de niște muzică, de mâncare, de ceva de băut și de începu…hrm…hrm…hrm. Și s-a făcut liniște. Mai aveam maxim jumătate de oră până la intrarea în marină din Piran când ne-a murit motorul. Super!

Încercăm să mai dăm o cheie, nada. Am încercat și a doua oară, tot nimic. Clar, am rămas fără motorină. Înainte să plecăm din Grado văzusem noi că indicatorul de combustibil arată doar 6%, dar când i-am sunat pe sloveni, ne-au zis că să stăm liniștiți că e o problemă cu senzorul de motorină și că să mergem mai departe. Bine, boss, așa facem. Și-am stat așa de liniștiți că am rămas fără motorină. Întotdeauna asta mi s-a părut una dintre cele mai dificile situații cu care m-aș putea confrunta ca skipper, adică să rămân fără motor. Treaba asta se poate întâmpla dintr-o grămadă de motive, de la rămas fără motorină, intrat o parâmă la elice (cum am povestit și aici) până la tot felul de defecțiuni tehnice. Eu personal am mai pățit-o o singură dată, dar atunci eram pe un catamaran și am mai avut un motor la dispoziție (catamaranul are două motoare). Am mers cam șui, dar m-am descurcat. În schimb, pe monococă, treaba e ceva mai complicată. Adică nu vreau să mă gândesc cum o să fie când o să trebuiască să fac asta singur. Pentru că acum a fost relativ lejer. Am dat prin stație celeilalte bărci, au venit băieții (și fetele), au râs un pic de noi, ne-au aruncat o parâmă, ne-am legat frumos și ne-au tractat până în marină.

Înainte de marină ne-am legat frumos o barcă lângă cealaltă, am intrat “la braț” și-am făcut o acostare excelentă din a doua încercare, fix unde dădeau niște băieți la pește (probabil că au sughițat un pic mamele noastre, dar asta e). Sună ușor, dar ai nevoie de multă îndemânare să faci treaba asta fără să faci damage niciunei bărci, mai ales că s-a găsit vântul să se pornească exact când a trebuit noi să ne legăm unii de alții. Dar n-am avut nicio emoție cu Ovidiu și cu Florin la timone, ba chiar a fost un exercițiu foarte util, pentru atunci când n-or să mai fie ei prin preajmă. Bineînțeles, că numai bine când am ajuns, ne aștepta minunăția asta de apus:

Am lăsat bărcile cuminți în marină și-am aterizat direct într-un restaurant foarte fain, unde-am mâncat deja tradiționalele kapessante (scoicile Saint-Jacques), iar de data asta am zis să fac o aroganță și să sorb și vreo două stridii, toate “clătite” cu niște vin alb sloven foarte bun. Timp în care, bineînțeles, s-a discutat destul de mult despre manevra interesantă de la apus. După care ne-am dus la bărci. Partea proastă a fost că încălzirea bărcii noastre mergea pe motorină, deci la noi pauză cu căldura în seara aia. Chiar dacă aveam niște aeroterme care mergeau cu curent electric, n-aveam mare încredere în ele și ne-am pregătit să ne clănțăne un pic dinții peste noapte. Așa că am scos frumos sacii de dormit, am mai ciocnit două pahare să ne facem curaj și hai la somn. Dar să le dea Dumnezeu sănătate băieților care au inventat aerotermele astea, că a fost lux. Am dormit excelent, chiar dacă spre dimineață n-a mai fost chiar atât de cald, că am închis aerotermele la un moment dat, să nu facem noi o scamatorie și să dăm foc la barcă.

A, și încă ceva. În seara aia am aflat și o chestie interesantă. Una dintre fetele cu care eram pe barcă și-a dat seama că a ajuns să facă cursul la SetSail și apoi să meargă pe barcă datorită…țineți-vă bine…mie! Mai exact căutând chestii despre sailing pe Google a ajuns să citească postarea asta. Așa că SetSail, marcă banul! Acum serios vorbind, mi-a mers direct la inimă treaba asta. Nu știu cât exact a cântărit ce-am scris eu pe-aici, dar m-am bucurat tare mult să aflu că am reușit cumva să influențez decizia cuiva, și mai ales să știu că a ales niște oameni la care țin mult, adică cei de la SetSail, de care sunt legate aproape toate chestiile mișto pe care le-am făcut cu barca în ultimii ani. Ca să nu mai zic că mă bucur de fiecare dată când aflu că nu-mi bat degeaba gura (mă rog, degetele) și că există cineva care mai și citește ce scriu eu aici.

În fine, revenind. A doua zi dimineață am pus mâna pe telefon și l-am sunat pe Goran, slovenul care ne-a dat barca în primire. “Goran, [trăi-ți-ar familia], our engine stopped. We think it ran out of diesel. What do we do?”. Și deși Izola era la 10 km cu mașina de Piran, Goran ne-a cam zis “Bă, noi avem treabă, descurcați-vă și discutăm când ajungeți în Izola”. Mă rog, în mai multe cuvinte și ceva mai politicos, dar în mare ăsta a fost mesajul. Așa că am luat-o frumos cu autobuzul până la prima benzinărie, am cumpărat două bidoane de 10 litri, le-am umplut cu motorină și ne-am întors la barcă să vedem dacă rezolvăm problema. Am băgat un bidon în rezervor, am spus o rugăciune scurtă și-am dat la cheie. N-a luat-o chiar “la sfert de cheie”, dar două minute mai târziu motorul torcea din nou frumos și am putut să ne bucurăm liniștiți de o dimineață superbă în Piran. Orășelul e foarte pitoresc, are și o cetățuie în vârfului unui deal, de unde am făcut câteva poze și apoi am băgat o cafea și-un ștrudel cu mere în piața centrală. Bliss!

Și-apoi am luat-o spre “casă”. De fiecare dată când ies cu barca și am câte o săptămână de-asta superbă, drumul din ultima zi mi se pare deosebit. E așa, un amestec de oboseală, un pic de tristețe că se termină și o liniște sufletească foarte faină (mai ales dacă e combinată cu liniște și pe mare și cu soare). Nu știu, mai multe stări așa, care se adună și dau un sentiment de relaxare pe care rar îl trăiesc altfel. Cred că este și ceva ce mi-a rămas întipărit după prima mea ieșire în Grecia când, în ultima zi, toți stăteam pe punte, nu vorbea nimeni, unii eram cu căști în urechi, iar în playlistul pe care-l ascultam (niște chestii chill luate la grămadă), a venit la rând melodia din Twin Peaks. Nu-i ca și cum o ascultasem foarte des sau îmi plăcea în mod deosebit, dar nu știu, s-a potrivit atât de bine încât, poate pentru prima oară în viața mea, am avut mintea blank. Nu știu dacă s-a înțeles. Blank! În mod normal, creierul îmi duduie tot timpul. La prostii, la lucruri serioase, nu contează, mereu simt că am un proces acolo în fundal, ca Windows-ul. Ei bine, în momentul ăla nu m-am mai gândit la nimic. E suficient doar să povestesc sau să îmi amintesc și simt starea aia ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. M-a resetat pur și simplu. Așa că de fiecare dată, în ultima zi, fie în căști, fie în boxe, ascult melodia de la Twin Peaks. Îmi dă poate cea mai faină stare pe care am putut-o trăi până acum. Cam așa ceva:

Din păcate, drumul a fost cam scurt, așa că în vreo oră am ajuns la Izola. Mai mult am stat până am alimentat cu motorină. După, am rezolvat repede cu bărcile și-am mers să mâncăm ultima masă în Slovenia, pentru că a doua zi plănuiam să plecăm foarte devreme spre țară. Și-am nimerit iarăși o crâșmă foarte drăguță. Nu atât de pitorească precum cea din Grado, dar tot așa micuță și cu o tanti care se ocupa de ea. Care tanti nici ea nu știa engleză, dar numai bine, că am apucat să-mi exersez bruma de germană pe care o știu. “Trinken? Ja, prosecco. Und zwei kapessante bitte.” Ne-am înțeles de zici că am copilărit împreună. Și mâncarea la fel de bună ca în restul excursiei. A urmat un cocktail la o terasă superbă pe care o ratasem în prima noapte, cocktail care a pus punct unei expediții care mi-a plăcut…mult mai mult decât mă așteptam (ca să nu mai folosesc atâtea epitete, că apoi începe lumea să creadă că am luat bani de la SetSail să scriu asta).

Mă așteptam să fie interesant la Veneția, nu știam ce așteptări să am de la restul opririlor și clar mă așteptam să-mi fie mult mai frig. Dar Veneția (cu tot ce a însemnat ea, mai ales carnavalul) a fost superbă, restul orășelelor au fost mult peste așteptări, iar vremea…vremea a fost incredibilă. În afară de o zi, luni, când eram în Veneția și când a fost mai urât, gen a plouat și chiar un pic spre lapoviță pe seară, în rest am fost niște răsfățați. Soare cât cuprinde, zile întregi fără să vedem un nor pe cer și o temperatură perfectă (ținând cont că nu ne așteptam să ne plimbăm în pantaloni scurți și maieu).

Și oamenii. În opinia mea, cea mai importantă parte a sailingului sunt oamenii, fără doar și poate. Barca, prin natura ei, ține oamenii împreună într-un fel anume. Nu e ca atunci când ești undeva cu un grup și toată lumea are posibilitatea să facă ce vrea. Nu. Aici petreci o săptămână alături de niște oameni într-un spațiu mai mic decât o bucătărie. Dacă nu ai șansa să fii cu oameni ok, atunci ai cam pus-o. S-a întâmplat să văd ce înseamnă incompatibilitatea unor oameni pe barcă, dar nu știu cum se face că SetSail adună niște oameni foarte mișto în majoritatea timpului. Dovada cea mai clară este grupul absolut minunat care este Sail la Vie, echipa de regată din care fac parte. Și care grup este în mare măsură “vinovat” pentru o mulțime de experiențe faine pe care le-am trăit pe mare. Apoi sunt Cyclades, expediția “tradițională” SetSail. Nu a fost ieșire fără să am niște colegi de echipaj mi-nu-nați, cu care și acum râd o grămadă pe grupurile de Whatsapp. Și nu cred că e de la faptul c-oi fi eu sociabil sau ceva. Și nici prima expediție #SetSail2Venice n-a fost excepție. Am fost două bărci pline de oameni mișto, s-a râs mult, ne-am simțit bine și ne-am bucurat toți de o săptămâna perfectă.

Și sper că s-a observat mai devreme că am zis “prima” expediție SetSail la Veneția, da? Pentru că, din câte știu, asta a fost o expediție experimentală, să vedem care-i treaba cu ideea asta. Nu știu ce reacții vor primi cei de la SetSail, dar în momentul ăsta știu sigur un om care la anul pe vremea asta o să fie pe cheu în Slovenia, costumat și pregătit de carnaval.

Și pentru că am umplut un card de 64 de giga cu poze în săptămâna asta, am zis că-i păcat să le țin pe toate doar pentru mine, așa că o să mai pun aici câteva:

Veneția de pe apă:

Carnaval:

De prin Veneția:

Piran și Izola, Slovenia:

De pe mare:

Comentarii:

  • Cristina

    Vlad, nu scapi de mine nici la anu’. Sorry 😂 Felicitari pentru text si poze!

    Reply
    • Vlad

      :)) Nu-i problema, sa vedem doar cum rezolvam cu pasarela aia :D Multumesc!

      Reply
  • Silviu

    Foarte frumoase pozele !

    Reply
  • StefanC

    Pavilion Roman pe ambarcatiune inmatriculat in Slovenia…?

    Reply
    • Vlad

      Si roman si sloven si italian :D Barca inmatriculata in Slovenia, in ape italiene si cu echipaj romanesc :)

      Reply
      • StefanC

        Trage cu ochiul la Legea nr. 191 din 13/05/2003, ART 28 alineatul 1 si 2…:)

  • Sebba

    StefanC are dreptate.
    Arborarea pavilionului românesc la pupa unei nave înmatriculată în altă țară e ilegală.
    Șterge pozele alea până nu se auto sesizează careva.
    Vânt bun

    Reply
    • Vlad

      Multumesc :) Steagul romanesc nu indica nationalitatea barcii, ci a echipajului, si nu era ridicat ca pavilion (practica des intalnita in charter). Pavilionul era sloven (se vede steagul in pozele cu zoom) si cel italian, de curtoazie, era la cruceta in tribord.

      Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.