Drumul pana la Ankara

Pfiu…am ajuns in sfarsit la destinatie, Ankara si am atatea de povestit ca nici nu stiu de unde sa incep. De plecat am plecat din Bucuresti in jur de 6 dimineata, dupa doar 2 ore de somn, si am ajuns in Ankara aseara in jur de ora 23. Varu’ a condus eroic tot drumul pentru ca, datorita unei legislatii idioate, eu nu pot sa conduc in afara tarii (fac un an de permis la sfarsitul lui Martie).

Iesirea din tara a fost ok, in afara de o bucata de vreo 10 km prin Jilava, unde drumul arata de parca fusese bombardat. Am intrat la bulgari fara nici o problema. Bulgaria…asa cum o stiam de acum 2 ani, adica foarte asemanatoare cu Romania, doar ca parca un pic mai de cacat. Am prins o bucata de drum criminala prin munti, cu ditamai zapada si ceata, unde am mers cu 30 si-am pierdut ceva timp. In rest a fost ok, trecerea in Turcia la fel, fara probleme. In vama la turci erau niste romani, care luasera din greseala alt certificat de inmatriculare si asteptau sa vina cineva din tara sa li-l aduca. Cat de tampit tre sa fii sa nu-ti verifici ca lumea actele inainte sa pleci de acasa, mai ales la drum de o mie de km? Ma rog, ca pana la urma le-a zis vamesul ca se poate trimite certificatul de inmatriculare si prin fax.

La turci am intrat fara probleme, am trecut de Edirne, dar apoi ne-am dat seama ca nici unul din telefoanele noastre nu merge. Mie imi mergea, da nu ma lasau astia sa sun ca cica n-am credit suficient si lui varu nu-i merge roamingul. Cum ne trebuia neaparat un telefon, am oprit la doua benzinarii pe autostrada, dar la astia nu e ca la noi, sa gasesti tot ce vrei tu in benzinarie. Aici au dulciuri gramada, dar nu tu cartele sau carti. Asa ca ne-am hotarat ca la prima localitate mai apropiata sa iesim de pe autostrada si sa vedem ce si cum. Mai ales ca a vazut varu un supermarket. Numai ca, atunci cand am ajuns, nu era de fapt supermarket, ci un magazin imens cu chestii pentru copii. In fine, ne incercam norocul si intrebam daca stie cineva de unde putem sa luam o cartela sau sa dam un telefon. Ne permit sa dam telefon (spre deosebire de chitrosii de la benzinarii) dar nush de ce nu mergea. Si apoi a venit salvatorul nostru…nu ne-am dat seama cu ce exact se ocupa acolo, dar era un tip super amabil, care a mers cu noi in orasel si ne-a ajutat sa ne luam o cartela. Toata afacerea ne-a costat 50 de lire (1 lira face cam 2,3 ron), dar de banii astia ne-am luat si cartela de reincarcare cu credit baban.

Toata aventura asta ne-a mai intarziat cam o ora. Din acel moment, nu ne-am mai oprit pana la Ankara. Dupa vreo doua ore am ajuns in Istanbul, care este imens. Autostrada trece fix prin centrul orasului, iar cine se plange ca in Bucuresti traficul este aglomerat, n-a fost in Istanbul. E incredibil, mai ales ca, din cate am inteles, am prins perioada cea mai aglomerata a saptamanii, inceputul de weekend, cand e rupere. Erau 6 benzi pe sens, uneori si 9, pline pline. Si totusi, spre deosebire de Bucuresti, se circula. Desi am stat 2 ore in Istanbul, am avut viteza medie undeva la 50 km/h, deci va dati seama cat de imens e orasul. Si inca o chestie, acum am inteles de ce aia prin filme zic ca e sinucidere sa te-apuci sa traversezi autostrada. E impresionant sa vezi 6 benzi pline de masini mergand cu 100 km/h.

Plus ca a fost foarte misto momentul cand, pe podul peste stramtoarea Bosfor, era semnul “Welcome to Asia” :) Asadar, prima oara cand trec pe un alt continent. Nice!

Apoi, m-a rapus somnul, si-am reusit si-am dormit o ora si, oricum, nu prea s-a mai intamplat nimic interesant restul drumul pana la Ankara, mai ales ca se lasase noaptea si nici nu prea mai vedeam pe unde treceam. Dupa ce am ajuns la apartament, nu mergea nici netul, eram si rupti, deci ne-am bagat la un somn foaarte binevenit.

Despre ce-am facut astazi o sa scriu un alt post, nu de alta, dar asta e deja destul de lung.