Un an fără țigări

Este, frățiuc! Așa cum povesteam anul trecut, 18 februarie 2013 a fost prima mea zi de nefumător, după vreo 12 ani în care i-am îmbogățit pe alde Philip Morris sau British American Tobacco. Așa că hai să vă facă tata un follow-up, în caz că nu puteți să dormiți noaptea de grija mea. Deci, cum se prezintă situația un an mai târziu?

Păi, fizic îmi este foarte bine. De tușit nu mai tușesc și nici nu mai simt nimic în piept, chiar și dacă ies să alerg la -10 grade. Cam asta-i tot ce îmi dau eu seama, că pe dinăuntru nu știu cum stă treaba, pentru că nu am făcut vreo radiografie sau ceva. Am făcut niște analize acum vreo lună, care au ieșit perfect, dar nu știu dacă asta are vreo relevanță. Așa cum ziceam și anul trecut, nu mă simt de parcă am renăscut, nu alerg 10 kilometri în plus și nu simt că aș fi redescoperit vreun gust nou la mâncare (broccoli are același gust infect, la fel și rucola). A, și nu știu cum o fi pentru ăștia care n-au fumat deloc, dar un sărut cu o fată care fumează nu mi se pare deloc că seamănă cu “a săruta o scrumieră”, cum tot umbla vorba. Sanchi! Fumați, fetelor, liniștite, you still taste good!

Financiar nu pot să zic că îmi rămân atât de mulți bani că n-am ce face cu ei. Deși, un calcul scurt arată că, în total, am economisit minim 1000 de Euro în anul ăsta. Not bad.

Însă cel mai și cel mai bine mă simt din alt punct de vedere, practic singurul pe care îl simt cu adevărat. Și anume am senzația că am scăpat de o mare grijă. La restaurant nu mă interesează dacă e plin la fumători și au locuri numai la nefumători (deși a început să mă deranjeze fumul, prefer să stau la fumători, pentru că nefumătorii sunt îngrădiți ca oile, de obicei), pot să mă uit la un film cap-coadă fără să pun o pauză ca să fumez o țigară și pot să conduc juma’ de zi fără să mă chinui să stau cu geamul crăcănat la -15 grade ca să iasă fumul. Chiar râdeam acum ceva timp când am fost cu niște prieteni La Plăcinte, unde nu se fumează, și ei toți fumau, în afară de mine. Mă amuza să-i văd că iau geacă pe ei, înjurând, cafeaua în mâna și ieșeau zgribuliți afară la țigară. Astea în timp ce Vlad al meu n-avea nici un stres și-și putea verifica Facebook-ul liniștit cât ei fumau.

Partea proastă e că, nemaiavând de ce să mă ridic, mă mai uită Dumnezeu și stau cu orele pe scaun fără să fac vreo pauză, ceea ce sper să nu-mi facă vreo problemă where the sun don’t shine. În fine, noi să fim sănătoși, că boala vine singură, vorba aia.

Am mai simțit nevoia să fumez? Pff, dacă ar trebui să răspund ca la tribunal, cu “da” sau “nu”, atunci răspunsul ar fi “nu”. Dar e și un “dar”. După ce m-am lăsat, am mai fumat patru țigări, toate în club și toate “ajutate” de alcool. La vreo două săptămâni după ce m-am lăsat, am fumat două țigări. A doua zi mi-am blestemat zilele. La încă vreo două săptămâni sau o lună, am aprins iar o țigară, am fumat-o vreo trei sferturi, după care am stins-o. A doua zi aceeași poveste. Pe la sfârșitul lui aprilie, începutul lui mai, am mai aprins una. După două fumuri mi s-a făcut rău și am stins-o. A fost momentul în care mi-am dat seama că, gata, chiar m-am lăsat. De atunci, au fost foarte rare momentele în care-am simțit nevoia de-a mai fuma o țigară (cred că am și uitat cum e să “fie timpul pentru o țigară”) și de fiecare dată foarte scurte și foarte “slabe” momentele astea, adică nici o problemă în a le controla. De un singur lucru nu am scăpat…îmi plouă în gură de fiecare dată când aud sau când îmi aduc aminte de sfârâitul ăla de după ce-aprinzi țigara. Și acum, când scriu asta și vizualizez chestia, salivez.

Momentan mă simt excelent (vizavi de tentația de a fuma) și sper ca fumatul să fie o chestie care să rămână mereu în trecut de-acum încolo. Deși mă îngrijorează un pic că am aflat de patru prieteni care s-au reapucat de fumat după ce nu au fumat între un an jumătate și doi ani. Toți recunosc că au fost fraieri și toți zic că a fost un pas foarte mic de la prima țigară aprinsă, după atât timp, până la primul pachet cumpărat. Sper să nu fie cazul niciodată, deși discutam cu un prieten care s-a lăsat cu jumătate de an înaintea mea (încă nefumător, still going strong) și căruia i-am spus că nu cred că noi vom mai fi vreodată “nefumători”…ci doar “foști fumători” toată viața. Care-i diferența? Păi, diferența e o stare care, deși absolut deloc intrusivă sau deranjantă, îmi dă senzația că mereu trebuie ținută sub control, chiar dacă efortul ăsta e aproape insesizabil. Poate încă e devreme, poate peste câțiva ani n-o să mai am absolut nici un stres, dar așa simt acum și, cumva, mi se pare explicabil atunci când ai fumat aproape jumate’ din viața ta, practic e parte din tine.

Și-acum, că deja am un an de când nu mai fumez, deci nu vorbesc prostii, îmi permit să dau și sfaturi. Cum să te lași de fumat? Păi, cum am zis și anul trecut, e extrem de simplu…pur și simplu nu mai fumezi. Nu cred în plasturi, gume, terapii (da, da, știu, miliarde de oameni s-au lăsat cu Allen Carr). Știu cum am fost eu, știu de câte ori am încercat să mă las, știu oameni care tot încearcă se lase de trei ori pe an, știu oameni care nu mai fumează de ani de zile. Dar cei care chiar au rămas nefumători sunt cei la care lăsatul a venit foarte natural…fie niște probleme de sănătate care le-au deschis ochii, fie și-au dat seama că e un obicei pe care nu-l mai agreează, etc. Adică oameni care n-au stat ca pe ace că s-au lăsat de fumat, care nu băleau când îl vedeau pe unul că fumează, care nu și-au bătut nevasta de iritați ce erau sau mai știu eu ce. Cum ziceam, chiar și așa simți, câteodată, că ai un monstruleț mic de gudron care stă cu ochii pe tine și abia așteaptă să-ți înfigă o țigară în gură. Așa că, dacă n-ai o motivație de-asta, atunci trebuie să-ți spun că-mi cam pare rău de tine, o să te chinui. Asta, bineînțeles, dacă o să te lași vreodată…

Până una altă, eu mă bucur de nou-descoperita lipsă de grijă și de riscul meu de infarct scăzut la jumătate. Ole!