Prima drumeție după ani de zile

Acum câteva zile am citit postul Elenei și brusc mi-a venit cheful să fac o drumeție, mai ales că n-am mai făcut un traseu montan de prin liceu cred. La câteva zile după, discutam cu niște prieteni și le zic că vreau să merg pe Piatra Craiului, reacțiile fiind, bineînțeles, că nu sunt întreg la cap dacă n-am mai fost de mult pe munte și vreau să merg direct acolo. În fine, sunt de acord și eu că tre să o iau cu ceva mai lejer, așa că vineri primesc un telefon: “Ma, mergem să facem un pic de mișcare pe lângă Bușteni? Ceva foarte lejer, să ne dezmorțim un pic”. Of course că răspunsul a fost da, așa că sâmbătă dimineață la 8 eram instalați în mașină în drum spre Valea Prahovei (echipați cât de cât ok, singura chestie pe care n-am luat-o fiind ceva de ploaie (știam că am ceva, dar n-am găsit-o pe moment și nici n-am insistat, mai ales că în ultimele zile vremea a fost cum a fost).

Drumul foarte lejer, așa că am ajuns destul de repejor la Gura Diham (în Bușteni este la un moment dat un indicator spre stânga, spre Valea Cerbului, dacă nu mă înșel). Lăsăm frumușel mașina în parcare, luăm ghiozdanele în spate și hai la drum cu entuziasm. Ruginiți cum eram, după vreo 20 de minute deja ne scuipam plămânii, dar lăsând asta la o parte, mă simțeam foarte bine. După cam o oră jumate, 2 ore și un tricou schimbat că deja storceam transpirația din el am ajuns și la destinație, cabana Diham. Fiind sâmbătă și probabil alungați de căldura din ultimele zile, era plin de lume, dar oricum n-am stat cine știe ce, cât să ne odihnim un pic și am luat-o înapoi.

Ei bine, și de aici începe partea interesantă. După vreo 10 minute, începe să picure. După încă vreo 10 minute, dă-i cu ploaie, tată. Și când zic ploaie, nu mă refer la câteva picături. Ploaie sănătoasă! Și singura protecție pe care o aveam era…o umbrela. Și am stat noi frumușel și elegant ca niște pui rebegiți, patru inși sub o umbrelă, vreo 20 de minute, poate, poate o lasă mai ușor. Nici vorbă așa că ne-am luat inima în dinți, am lăsat umbrela fetelor (eram doi băieți și două fete) și hai s-o luăm la drum, că nu era de stat. A fost mai nasol în prima jumătate de oră, până ne-am “€œhidratat” bine de tot, că apoi nu mai simțeam nici ploaie, nici nimic, mai ales că intrase apa prin haine de zici că făceam duș. Ne simțeam un pic ca în începutului unui film horror, mai ales că tuna și fulgera de rupea, plus că la un moment dat s-a rupt și-a căzut ditamai copacul la vreo 10 metri în fața noastră (lucru extrem de spectaculos, de altfel).

Ajunși la mașină, cea mai mare problemă a fost că apa curgea din noi de pe peste tot, inclusiv din ghiozdane, deci toate hainele noastre erau numa’ bune de întins pe sârmă. Noroc cu o gheretă de unde am făcut niște shopping: cu 50 de lei ne-am îmbrăcat din cap până în picioare (șapcă, bluză de trening, pantaloni scurți, șosete și papuci a€“ chiloți aveau doar tanga, că luăm și de-ăia). Oricum, totul e bine când se termină cu bine, mai ales după o ciorbica foarte bună la restaurant, deși pe drumul înapoi spre casă parcă ne-a mai pierit zâmbetul de pe fețe când am auzit știrea asta.

Una peste alta, abia aștept să repet treaba, însă pe un traseu ceva mai dificil, pe o vreme mai bună și echipat cum trebuie, of course.