Blog

Amintiri de la Neurologie

Mă rog, vorba vine „amintiri”, că încă mă distrez la salonul de Neurologie de la Spitalul Judeţean Buzău. Nu, n-am păţit nimic eu, doar că am prestat pe post de însoţitor al bunicului meu. În fine, astea-s detalii, ideea e că nu ţin minte să mai fi fost vreodată într-o secţie de Neurologie, dar situaţia pe-acolo e fucked up rău de tot. La cap, mai ales.

În primul rând, nu ştiu de ce, dar aveam impresia că Neurologia şi Neuropsihiatria sunt două chestii diferite. În situaţia în care chiar sunt, atunci nici nu vreau să mă gândesc cât de minunată e o vacanţă la Neuropsihiatrie. Pentru că la Neurologie e raiul pe pământ. Nu prea mă uit la filme horror, dar am văzut destule scene cu tot felul de zănatici internaţi prin tot felul de ospicii, legaţi, în sevraj, etc. Ei bine, la fel de minunat e şi la Neurologie. Chiar am avut plăcerea să-mi petrec câteva nopţi frumoase la o şezătoare cu un beţiv de-ăsta, care mi-a povestit cum a fost el şofer de autobuz la Pleşcoi, până a ieşit la pensie. Am avut nişte conversaţii de-a dreptul încântătoare, pentru că, dacă-l ţineam de vorba, era singura modalitate de a-l ţine să nu urle că pică tavanul pe el, că e cutremur sau că a căzut cu autobuzul în râu şi se îneacă toţi pasagerii şi eu, futu-mi Cristoşii mamei să mi-i fut, nu fac nimic să-l ajut şi să-l dezleg.

Doi la mână, nici un pacient de-acolo nu mai are toată tabla pe casă. Unii temporar, alţii…sănătate! Nişte colegi de salon (8 paturi pe salon, două săptămâni în spital, destule exemplare văzute) erau a doua, treia, patra oară internaţi acolo. Majoritatea accidente vasculare (cazul bunicului meu), restul naiba ştie. De şoferul de care ziceam mai devreme, Doru pe numele lui, nici nu mai ştiau asistentele a câta oară era acolo. Alt „coleg”, Tăsică, la fel. Şi foarte supărat, de altfel, Tăsică şi cu nevastă-să (care era venită pe post de însoţitoare, deşi Tăsică era sprinten ca o căprioară), că îi externează pe 30 decembrie şi că nu fac revelionul în spital. Că acasă nu prea au cu ce să facă focul, că au nişte lemne tare verzi şi nu prea ard. A, şi nevastă-să fusese de vreo câteva ori în sejur la Săpoca, cel mai „faimos” spital de Neuropsihiatrie din Buzău.

De unde ştiu toate astea? Pentru că pe Tăsică şi pe tanti îi apucă vorba fix în mijlocul nopţii. Şi n-ar fi fost o problema dacă ar fi vorbit doar între ei, dar trebuiau să-l bage în seamă şi pe frumuşelul de nepot al lui tataia Ion (eu, adică), deşi îl vedeau cu căştile pe urechi şi cu Kindle-ul în mână. Asta pe lângă o stafie de tataie care bântuie toată noaptea pe holuri şi care mănâncă toată ziua şi toată noaptea. Ulterior, am aflat că, de mâncat, mănâncă de la el, de la alţii, din gunoaie (de-aia şi bântuie), de unde apucă. Orez mucegăit? No problem. Îl mănâncă de zici că-s aripioare de la KFC. De ceva timp a început s-o facă pe şustache, că l-au luat asistentele la ceartă şi i-au aruncat toată mâncarea stricată, iar noi, însoţitorii, îl pâram la asistente dacă-l vedem cu resturi. Şi toată lumea vrea un păhărel de rachiu sau un pahar de vin şi să plece acasă (deşi ultima treaba o pot înţelege). Ah, mint, mai e unul care, două zile încontinuu, a cerut şi o ţigară şi-o brichetă. Pe alt coleg au trebuit să-l lege pentru că se enervase că-l ţin ăştia atât şi el are porcul tăiat şi tre’ să ajungă să facă şi el nişte cârnaţi. Atunci când veneau asistentele să-l lege că voia să se ridice şi i s-ar fi făcut rău, trecea imediat de la „Hai, te rog, nu mă lega, că sunt cuminte” la „Fă, băga-ţi-ai p**a, deci uite la mine, cum scap de-aici, va bat pe toate de vă căcaţi pe voi!”.

În schimb, ce mi se pare al naibii de amuzant este că o bună parte din ăştia internaţi în perioada asta au ajuns aici de la biserică. Da, de la biserică. Şi nu pentru că s-au rugat să ajungă în spital, deşi, după cum am aflat, unora le place mai mult la spital decât acasă. Nu, ci din trei motive: au leşinat în post, au leşinat la biserica după ce-au stat în picioare enşpe ore sau au leşinat când s-a terminat postul. Un tataie chiar era foarte supărat că de ce dracu’ nu-l lasă să mănânce nişte şorici şi că i l-au luat asistentele. Inutil de menţionat cât de mult i-au mulţumit asistentele lui Dumnezeu pentru „marfa” nouă primită în perioada asta.

Şi îţi dai seama că, indiferent de cât de supărat eşti când intri acolo, n-are cum să nu te buşească râsul când vezi nişte scene tăiate direct din filme. Unele comedii, altele drame. Deşi, după câteva nopţi nedormite acolo, începi s-o iei pe arătură un pic, ceva gen soldaţii din cărţile lui Sven Hassel, când râsul devine un amestec de amuzament, isterie şi nervozitate. Plus că realizezi poate cea mai nasoală parte din tot balamucul ăsta. Că se cheltuie enorm de mulţi bani publici pe beţivi. Pe nişte refuzaţi ai societăţii care, în marea lor majoritate, nu mai au nici o utilitate. În timp ce pentru alţii nu-s bani pentru două pastile şi-un vaccin, alţii stau cu săptămânile într-un spital, legaţi de mâini şi de picioare, tremură din toate încheieturile şi se zbat câteva zile, cât îi ţine sevrajul, fără nimeni care să le dea un pahar cu apă sau o lingură de mâncare. Pentru că îţi dai seama de câtă valoare are viaţa unui om, în momentul în care vezi că nu vine nici pulea la el, nu să stea cu el, ci măcar să-l viziteze şi să-i aducă câteva scutece sau nişte medicamente. Pentru că mulţi şi-au pierdut soţiile (Doru, de care ziceam, era fostul soţ al unei foste angajate din spital), copiii, pe care nici măcar nu prea-i mai recunosc, îi vizitează cu silă amestecată cu nervi, iar restul lumii nu prea are ce face cu ei. Iar puţinii însoţitori din saloane, veniţi cu alţi bolnavi, nu stau întotdeauna s-o facă pe Maica Tereza şi să facă munca infirmierelor.

Şi că veni vorba, despre condiţiile din spital şi despre oameni, nu zic nimic. Da, toată lumea are buzunare mari, dar mi se pare că se putea mai rău. Nu te tratează ca la hotel, dar, deocamdată, condiţiile mi s-au părut decente (lăsând la o parte că ne tot fură cineva un bec de ceva timp (long story). Lumea e amabilă şi săritoare, mai ales dacă cotizezi regulamentar, deşi infirmierele sau asistentele nu vin chiar ţopăind de bucurie când le chemi la 3 dimineaţa că ai o problemă. Şi noaptea nu prea umblă nimeni prin saloane, cum probabil ar trebui, şi sigur ar fi mult mai multe accidente şi probleme cu cei fără însoţitori dacă n-ar fi însoţitorii celorlalţi care să alerteze personalul că „ba, veniţi că şi-a scos ăla branula”, „veniţi că beţivul îşi trage de nu ştiu ce”, etc. Deşi, sincer să fiu, pot înţelege detaşarea asta, ţinând cont de ce haos e acolo. Plus că, în sejurul meu, mi-am dublat sau triplat numărul de morţi pe care i-am văzut la viaţă mea. De vis, îţi zic!

O altă concluzie tristă este că, orice-ar fi, sper din tot sufletul să nu trăiesc vreodată momentul în care să mă deranjez la mansardă. Mi se par cele mai nenorocite boli, să nu mai fii în stare să-i recunoşti pe cei dragi şi să vorbeşti toată ziua numai bălării. Asta lăsând la o parte cât de dificil, psihic, trebuie să fie să nu te poţi şterge singur la fund, chiar şi dacă ai fi întreg la cap. Da’ vorba aia, noi să fim sănătoşi!

PS: Spitalul Judeţean Buzău are bannere afiliate de la profitshare pe site. Dăfuq? Şi nu ştiu cum e cu targetarea la profitshare, dar în loc să arate produse gen tensiometre, mie îmi apar tenişi Puma.

PPS: Poza e luată de pe site-ul lor, că mi-a fost lene să mai aştept până mâine să fac o poză. Iar ce-i înăuntru, nu cred că vrea nimeni să vadă.

Comentarii:

  • Eu

    uite o dacie de aia 1300 in poza :) cu portbagaj deasupra din fier….:)…zi sincer…tu ai pus poza ca iti placea masina !!!! :)

    Reply
  • Vlad

    Da. Si cu Loganul ala in spate…metafora de prezent si viitor :D

    Reply

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.