Blog

Când nu te mai țin frânele

Și începi să conduci. La început mai timid, așa, apoi cu din ce în ce mai multă încredere. Uuuu, ce viteză prinzi! Și cât de bine e! Nu te mai interesează nimic, atât de prins și de captivat ești de drumurile pe care ajungi. Dar la un moment dat cineva îți fute o palmă (scuzați-mi franceză!) de nu știi ce-i cu tine, mai ales că era ultima persoană de la care te așteptai să facă asta. Și pierzi controlul. Rău de tot. Ieși în decor, te răstorni de multe, multe ori…atât de multe că pare că nu te mai oprești din rostogolit. Într-un final, te oprești. Ești la mama dracu’, singur pe câmp, cam bate vântul, iar resturi sunt împrăștiate în toate direcțiile. Și tu ești zgâriat, lovit, sângerând…vai de mama ta.

Dar ai noroc. După un timp apar prietenii tăi, care au văzut cu cât talent te-ai făcut țăndări și au venit să te caute și să vadă dacă mai trăiești. Te ridică, îți dau două palme, te șterg de sânge și de noroi, te dezinfectează cu ce-au la îndemână, vodcă, Long Island sau Jager. Și până la urmă îți revii. Mașina intră și ea în service. Deși ai fi zis că-i daună totală, aparent valoarea ei este mult mai mare decât îți închipuiai. Te bucură asta.

După un timp, chiar începi să mergi cu ea. Dar acum sufli și în iaurt. Frânezi tot timpul, chiar și atunci când nu e nevoie, iar cu accelerația te porți mai finuț decât Frodo cu nenorocitul ăla de inel. Cu timpul, însă, parcă începi iar s-o lași mai moale cu frâna și să te bucuri de drum. Ușor, ușor, pentru că instinctul de autoconservare e puternic al naibii și nu te lasă să mergi prea tare. La un moment dat, ceva îți distrage atenția. Vai, și cât este de frumos! Nu-ți vine să-ți crezi ochilor. Chiar dacă îți dai seama că ești cu frâna de mână trasă, n-ai ce-i face, că e înțepenită și nu prea merge să-i dai drumul…aparent trebuie să mai treacă ceva timp. Dar nu-ți mai pasă de nimic, ba, chiar și așa, iar te fură peisajul și prinzi viteză. Totuși îți aduci aminte ce s-a întâmplat data trecută și, de data asta, îți întorci privirea la drum, sperând că nu e prea târziu. Dar e! Te înfigi în frână cât poți tu de tare, încercând să te oprești. Deși știi că toate manualele de condus îți spun că, în situație limită, nu frânezi niciodată că înecatul. Fie o ciupești ușor, fie o lași de tot, sperând că reușești să te redresezi. Ba chiar era o vreme când îți plăcea la nebunie să accelerezi în situațiile astea.

Dar nu te poți abține. Ăsta e instinctul și cu el nu te cerți. Și se știe că atunci când frânezi în halul asta, pierzi controlul. Se duce naibii orice urmă de stabilitate pe care o aveai. Și știi că trebuie să lași frâna, că nu e bine deloc. La naiba, ar putea fi chiar o situație din aia în care mai bine accelerezi. Dar ți-e prea frică. Ții minte cât de frică ți-a fost când ai sărit prima oară în cap în apă. Sau când ai sărit de pe niște stânci de la mama naibii. Dar atunci n-ai avut nici o problemă. Ai zis un „Fuck this!” scurt și-ai sărit. Acum, însă, ți-e extrem de greu să lași frâna aia și nici ție nu-ți vine să crezi cât de drama queen ești (cum bine te-a descris cineva). Dar știi ce zic statisticile și șansele nu sunt deloc în favoarea ta. Așa că te înfigi și mai tare în frână. Și pierzi controlul și mai tare, ba chiar mai atingi și pe alții în tot derapajul ăsta.

Și, pe lângă toate astea, nici frânele nu mai sunt cum erau odată. S-au dus naibii atunci când te-ai hotărât prima oară nu să le mai folosești, acum mulți ani. Plus că, oricum, știi vorba aia…o mașină, odată implicată într-un accident, nu mai e niciodată la fel ca una nouă. Pentru că nimic nu mai funcționează așa cum știai tu. Iar frânele, nu mai țin deloc. Deși tu încerci din răsputeri, pare că nu te poți opri. La un moment dat îți dai seama și că orice efort de a ține o direcție e inutilă, așa că renunți la a mai încerca. Tot ce faci e să ții piciorul pe frâna aia nenorocită, care pare că-i degeaba. Și nu știi dacă o să te oprești la timp sau o să dai dracului drumul, odată, și o să te bucuri de lucrurile astea minunate care ți-au ieșit în cale. Până nu e prea târziu, pentru că știi că timpul nu stă după nimeni….

Și în caz că nu ți s-a aplecat de la super metafora care este tot postul ăsta, uite și o surpriză muzicală de la fata care probabil a suferit cel mai mult la viață ei, așa, ca să fiu sigur că treaba-i treabă. Era și gluma aia „on a scale from 1 to Adele, how tough was your breakup?”. Dar, gata…hai, dă-i play fără încredere:

Comentarii:

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Postarea următoare:

Postarea precedentă: