Cei mai frumosi ani
Acum cateva luni, la meciul Unirea Urziceni – Liverpool, am calcat iarasi pe Ghencea dupa o perioada foarte lunga in care n-am mai fost, alungat de maimutoiul de la loja din mijloc. Motivul principal a fost Torres (cine ma cunoaste stie ca e jucatorul meu favorit), pe care aveam prima oara ocazia sa-l vad live. In schimb, cand m-am apropiat de stadion, n-am putut sa nu simt un pic de emotie cand mi-am adus aminte de anii frumosi petrecuti in tribune.
Acum 6 ani si ceva, la doar doua luni dupa ce poposisem in Bucuresti, la facultate, pe 6 noiembrie 2003, paseam pentru prima oara pe Ghencea. Pe o vreme infecta, Steaua termina 1-1 cu Liverpool. Desi in retur a pierdut calificarea, a fost prima oara dupa multi, multi ani cand o echipa romaneasca a fost aproape sa ajunga in “primavara europeana”, care devenise un fel de Fata Morgana pe vremea aia.
La momentul respectiv, nu aveam de unde sa stiu ca, pentru Steaua, vor urma cei mai frumosi 3 ani de dupa revolutie, cu doua campionate castigate si cu niste campanii europene de neuitat. Si nu pot decat sa ma bucur ca am fost parte din acesti ani frumosi, de-acolo de pe stadion. Da, am stat 4 ore intr-o ploaie torentiala, ud pana la oase, la meciul cu Valencia (probabil cel mai frumos meci pe care l-am trait si-l voi trai in viata asta, si-acum mi se face pielea gaina cand imi aduc aminte), am cantat 3 ore sub zapada la meciul amanat cu Villareal, am urlat de bucurie cand Steaua pur si simplu distrugea Betis, am plans dupa meciul cu Middlesborough, am tremurat de emotie la auzul imnului Ligii Campionilor dupa meciul cu Standard, m-am ciupit sa fiu sigur ca nu visez dupa 1-4 cu Dinamo Kiev si am vazut echipe imense ca Real sau Bayern pe Ghencea.
In timpul asta, am avut ocazia sa vad niste antrenori si niste jucatori care, desi nu valorau milioane de euro, au reusit, de-a lungul a cateva sezoane incredibile, sa ma faca faca fericit pe mine si pe alte cateva milioane de stelisti/romani. Steaua pragmatica a lui Zenga, desi nu foarte spectaculoasa, cu un Dorinel Munteanu la apus de cariera dar foarte sufletist, a batut Valencia si-a castigat un campionat. Steaua lui Protasov, poate cea mai frumoasa echipa din ultimii 20 de ani, care, desi nu a impresionat la performante, avea un joc pur si simplu fascinant (mi-aduc aminte de jocul perfect din meciul cu Lens de la Bucuresti). Steaua lui Olaroiu, desi nu foarte placuta la vedere, a castigat un campionat si-a jucat o semifinala de Cupa UEFA. Jucatori, nu mai zic, au fost atatia: Radoi, Dica (“Du-te Dica, du-te!”), Victoras Iacob, Petre Marin, Thereau, Andrei Cristea, Ogararu, Bostina, Goian, Ghionea si multi altii.
Apoi, toate astea se pare ca s-au urcat la capul celui cu ocupatii legate de ovine, pentru ca, dupa sezonul 2006-2007, a inceput sa-si bata joc si sa alunge milioane de fani (printre care si eu) departe de Steaua si de toate bucuriile pe care echipa asta ni le-a adus.
De ce am scris toate astea? Pentru ca tot ce-am enumerat pana acum (antrenori, jucatori, rezultate) au un singur lucru in comun (ma rog, in afara de ciobanul din loja) si anume Mihai Stoica. Sau MM Stoica. Coincidenta ca Steaua a avut cea mai buna perioada intre 2003 si 2007, iar MM a fost in conducerea echipei intre 2002 si 2007? Coincidenta ca Unirea Urziceni condusa de el a uimit toata Romania cu titlul castigat anul trecut si cu evolutia uimitoare din Champions League? Sunt convins ca nu. Ei bine, de ieri, MM are blog, unde deja a inceput sa scrie cate ceva din dedesubturile ocuptiei lui. Ma bucur ca a luat decizia asta, sper ca nu o sa ii treaca repede si vreau sa aflu mai multe, pe parcurs, despre unul dintre oamenii din fotbalul romanesc pe care ii apreciez cel mai mult si pe care sper sa-l vad iarasi, intr-o buna zi, la carma Stelei, facand iarasi Ghencea arhiplina inclusiv la un meci cu ultima clasata.
Bine-ai venit, MM Stoica!