Călătorii

Cu mașina până în Portugalia

Unul dintre verii mei locuiește, mai nou, în Portugalia. Și cum s-a mutat relativ recent acolo, a venit momentul ăla în care a trebuit să vina să-și ia și mașina cu el. Și cum nu puteam să-l las să meargă singur, m-am dus și eu. Nu de alta, dar nu pot rata nicio ocazie să fac o călătorie super mișto cu mașina. Mai ales că ne-am hotărât să nu mergem chiar țeavă, ci decent, adică undeva la 6-8 ore de condus pe zi, plus niște mici ocoluri să vedem câteva locuri frumoase.

Și cum s-a câcâit toată toamna vărul ăsta al meu să-și rezolve niște probleme de hârțogăraie cu mașina, am ajuns și-am plecat în ianuarie. Nu chiar cea mai fericită lună pe care-ai putea-o alege ca să traversezi Europa, dar am zis „Doamne-ajută!” și-am plecat la drum.

Ziua 1: București – Maribor (Slovenia)

Cum probabil sunt șanse mai mari ca omenirea să colonizeze Marte decât să se construiască o autostradă București-Belgrad sau București-Zagreb în următorii 100 de ani, drumul cel mai logic spre Slovenia și Italia este București-Pitești-Sibiu-Arad-Budapesta și de-acolo fiecare unde are treabă. Bineînțeles, frica cea mai mare ne-a fost pe bucata de drum pe care-o aveam de făcut în România. Adică ieșitul din București, apoi Pitești-Sibiu cu minunata Valea Oltului și, bineînțeles, sectorul Lugoj-Deva, care se pare că se ia la întrecere cu Ploiești-Brașov sau Pitești-Sibiu pentru premiul de cel mai „fantasmagoric” segment de autostradă din România.

Așa că am plecat din București la 6 dimineața, mai ales că eu stau undeva aproape de Popești-Leordeni, deci pe lângă astea menționate mai sus, mai era și de traversat orașul ca să ieșim prin Militari. Surprinzător, dar chiar am reușit să plecăm la 6, dar nu ne-am mișcat cu cine știe ce talent pentru că am prins una dintre zilele de „ploaie înghețată” și pe jos era un polei urât tare de tot. Așa că i-am dat prudent, mai ales pe autostradă, că am zis că mai bine pierdem câteva minute decât să facem balet prin șanțurile de pe lângă A1. Bineînțeles, cu oprirea de rigoare la OMV-ul de la kilometrul cât o fi, ca să punem benzină și să luăm o cafea și-un senvis. Valea Oltului destul de chill, doar cu retarzii de rigoare. Și n-am prins decât un tir în șanț, dar pe care l-au scos repede, deci n-am stat decât vreo 20 de min.

Valea Oltului Romania

După Sibiu ne-a luat foamea, și cum tot ieșeam la Deva de pe autostradă, am căutat pe-acolo un restaurant. Și-am gasit Grizzly. Foarte, foarte mișto. Și mâncarea, și servirea. Am râs la sfârșit când ne-au urat „vă mai așteptăm dacă mai aveți drum pe-aici”. Dar nu știu de ce-am râs, că s-ar putea să revin chiar mai devreme decât credeam. După Deva dă-i pe coclauri până la Lugoj, de unde-am stat pe autostradă până la Maribor, fără nimic notabil de drum. La unguri am plătit vinietă la intrarea în țară, cam 50 de lei pe o săptămâna (atât e minim). Se poate cumpăra și online, că au ca noi, sistem electronic. În schimb la sloveni, 15 Euro pe o săptămână, vinietă care se lipește pe parbriz, ca-n epocă de piatră.

Despre Maribor, nu prea am ce să zic, pentru că după ce ne-am cazat la hotel în mijlocul orașului, am ieșit să mâncăm, apoi am vrut să ne plimbăm un pic, dar după vreo juma’ de oră am tras la hotel, că era prea frig.

Centrul e chiar drăguț, cu un râu care trece pe-acolo, un soi de castel, un centru interesant…chiar o să opresc o oră, două peste două săptămâni când o să trec iar prin zonă.

Ziua 2: Maribor (Slovenia) – La Spezia (Italia)

Probabil cea mai plictisitoare zi dintre toate. Traseul a fost destul de simplu, singura porțiune „palpitantă” fiind undeva pe lângă Trieste, unde Google Maps ne-a scos de pe autostradă vreo 40 de km. Încă nu știm de ce, probabil niște lucrări, ceva. În Italia nu există vinietă, în schimb plătești la autostradă de-ți iese pe urechi.

În ziua asta i-am dat tot foarte de dimineață, ca să ajungem pe zi în zona La Spezia, care este un oraș fix lângă Cinque Terre, zonă cu care aveam eu un pitic. A fost funny, că tanti de la bucătărie din Maribor, deși venise super de dimineață ca să înceapă să pregătească mic-dejunul, era foarte panicată pe-acolo și încerca să ne așeze câte ceva de mâncare, că am plecat cu o oră înainte să se deschidă programul de mic dejun. În fine.

Cât despre Cinque Terre, vremea a fost absolut infectă. Și, cu toate astea, mi s-a părut foarte, foarte mișto. E drept, n-am apucat să vedem mare lucru, dar scopul a fost că, dacă tot eram în trecere prin zonă, să văd un pic ce și cum, să văd dacă merită făcută o vacanță acolo. Oh, și cum merită. Dintre toate sătucele de-acolo am ales Manarola, unde în afară de un grup de asiatici și vreo 2-3 alți amețiți, nu prea era nimeni pe-acolo. Și dacă tot ne-am mișcat bine, în drum spre La Spezia am făcut o oprire și-n Portovenere, unde-am prins un apus absolut superb.

Când am ajuns în sfârșit în La Spezia, ne-am cazat și, cum crăpam de foame, am ieșit să mâncăm. Dar ce, ori se putea să fie ușor? Pentru că mi-am adus aminte de problema italienilor, la care până în ora 7 seara nu găsești niciun restaurant deschis. Nu știu cum mănâncă ăștia numai la ore fixe, dar e frustrant rău să-ți fie foame grav și să n-ai unde mânca ceva cum trebuie. Noroc cu un restaurant indian, că pe ăștia aparent îi doare-n fund de program, și ne-am făcut de cap cu meniul.

Ziua 3: La Spezia (Italia) – Perpignan (Franța)

De dimineață, n-am mai stat să mâncăm mic dejunul la hotel, pentru că ne-am propus să facem asta în Portofino. Pe lângă cele „Cinque” Terre, zona mai este cunoscută și prin Portofino, un mic orășel de pescari. Când am dat draperia deoparte de dimineață, nu-mi venea să cred ce diferență față de ziua precedentă. Un soare puternic, numai bun de dat încă o tură pe coastă. Ca să ajungi în Portofino, trebuie să treci întâi prin Santa Margherita Ligure, care, dacă mă întrebi pe mine, e locul unde-ar trebui să te cazezi dacă vrei să bați zona. Eu acolo o să mă uit când o să merg. Din păcate, drumul dintre Santa Margherita și Portofino era închis traficului auto, singura modalitate prin care se putea ajunge fiind pe jos. Și nu c-ar fi fost distanța mare (vreo 2 km), dar am zis că pierdem destul de mult timp cu asta, așa că ne-am așezat la o terasă pe malul mării, am comandat o cafea și absolut toate produsele cu fistic pe care le aveau (research pentru Fistic Boutique, nu alta) și apoi ne-am pus la drum.

Santa Margherita Ligure Italia

Drumul în sus pe coastă spre Genoa foarte frumos, Genoa cam aglomerată (mai ales că am înțeles că e un tunel pe sub oraș care era închis pentru renovare), apoi am intrat în Franța, cu Monaco, Cannes, Nisa, Marseilles. Am luat-o pe autostradă, de unde nu se vede mare lucru, dar a fost ok, le-am văzut pe toate acum 2 ani și, deși înțeleg farmecul zonei, nu „mi-a vorbit” niciodată. În Franța, bineînțeles, am fost opriți de două ori și luați la întrebări de niște echipaje de la poliția de frontieră. Prima oară a fost la o gheretă de taxare de pe autostradă, a doua oară într-un spațiu de servicii. Am pus benzină, am parcat mașina, am intrat să ne luăm câte o cafea sau să mergem la baie și când am ieșit, mașina blocată de către o mașină a unei patrule de vamă. Ce-i cu voi, de unde veniți, unde mergeți, aveți mai mult de 10.000 de Euro cash la voi, întrebări de-astea lejere. A fost funny că unul dintre polițiști îl întreabă pe văr-miu unde merge, îi zice el Portugalia, apoi se uită polițistul la mine și întreabă „And him?”. Ne-a bușit un pic râsul, și da, tot în Portugalia mergeam și eu.

În fine, a fost ok. Autostrada în Franța scumpă cu draci și ea. Nu știu dacă la ăștia sau în Italia e mai scumpă, dar te ard bine și-acolo și-acolo. Și după încă o zi destul de lungă, am ajuns la Perpignan. Înainte de drumul ăsta, nu auzisem în viața mea de orașul ăsta. Are vreo 120.000 de locuitori (cât Buzaul) și e în Catalunya Franceză. Adică e în Franța, fix între Montpellier și Barcelona (la vreo 2 ore de oricare dintre ele). După ce ne-am cazat, am ieșit să mâncăm ceva, dar pauză. Orașul super, super gol, și aveam două variante, fie sushi, fie un restaurant gen steakhouse, cu un perete plin de medalii și diplome luate la diverse concursuri de carne de vită.

N-am luat niciunul friptură de vită, că n-aveam chef de vită, dar ce-am luat a fost mai mult decât decent.

Ziua 4: Perpignan – Biarritz (ambele in Franța)

A fost ziua cu cel mai puțin condus din toată călătoria. Asta pentru că am calculat în așa fel încât să avem timp să ne plimbăm și în Perpignan, și în Biarritz. Ne-am trezit de dimineață frumușel, ne-am făcut bagajele, am făcut checkout-ul și-am luat-o la pas prin Perpignan, să vedem ce știe orășelul și să găsim ceva să mâncăm, că nu luasem mic dejun la hotel. Șiii…a fost poate cea mai plăcută surpriză din toată călătoria. Dacă la Cinque Terre mă așteptăm să fie mișto, la Biarritz la fel, în schimb de la Perpignan nu aveam absolut nicio așteptare. Văru’ a vrut să ne oprim aici să vadă el nu știu ce. Și ne-a plăcut maxim plimbarea. Un orășel micuț, dar tare frumos aranjat. Cred că cea mai bună descriere pe care i-am găsit-o a fost „o mini Barcelona”. Prin centru am găsit și câteva străzi cam cum era Centrul Vechi din București prin anii 2000 (adică pline de jeg). Și cel mai nașpa lucru legat de Perpignan a fost că n-am mai mers de foarte mult timp pe undeva unde să fiu atât de atent pe unde calc, ca să nu iau acasă un rahat de câine. Nici la noi în București nu mai e așa. În fine, asta nu mi-a stricat atât de tare impresia bună. Nu e un loc în care țin neapărat să ajung din nou în viitorul apropiat, dar mă bucur tare mult că am avut ocazia să-l văd.

În schimb, după amiază am ajuns la Biarritz. Și chiar dacă ne-a așteptat cu nori, ploaie și un vânt de peste 100 km/h, locul este absolut senzațional. Așezat pe malul golfului Biscaya, sentimentul de-a vedea oceanul este ceva aparte. Mai ales că golful Biscaya este atât de faimos și temut printre navigatori, având niște caracteristici aparte care-l fac foarte periculos. Și faptul că a fost pentru prima oară în viața mea când am mers pe stradă ținându-mă de balustradă să nu mă dea vântul pe jos mi-a confirmat asta 100%. Nici n-am vrut să mă gândesc cum ar fi să fii pe mare pe vremea aia pe un velier. Probabil că foarte intens.

În rest, Biarritz este superb. Locul a fost un mic sătuc de vânători de balene câteva sute de ani, până nevasta lui Napoleon al III-lea s-a gândit să construiască aici un palat pe plajă. Moment din care toată artistocratia a început să vină în zonă în vacanță. Castelul a avut tot felul de oaspeți gen Regina Victoria sau Regele Edward al VII-lea, iar apoi a devenit hotel (Hotel du Palais) apreciat de alde Coco Chanel sau Frank Sinatra. Între timp, în jurul palatului/hotelului ăstuia s-a dezvoltat un adevărat orășel, care arată absolut senzațional. Nici nu vreau să mă gândesc cum arată vara, când totul este verde.

Biarritz Franta

Din păcate, fiind complet în afara sezonului, puține opțiuni de pierdut timpul, băut ceva sau mâncat, dar am găsit un restaurant foarte ok, unde am mâncat cea mai bună tartă cu fistic din viața mea. A, și la hotelul din Biarritz am văzut, pentru prima oară în viața mea, o chestie. Am avut cameră cu vedere la mare, fix pe plajă, și tocul ușilor de la balcon avea o „gaură” prin care practic bătea vântul în cameră. Am aflat ulterior că treaba asta e făcută pentru că vântul bate atât de tare în zonă încât poate sparge geamurile. Wow! Mă rog, din cauza asta a și fost cam frig peste noapte (deși aveam aerul condiționat la maxim), dar am supraviețuit.

Ziua 5: Biarritz (Franța) – Porto (Portugalia)

Teoretic, în ziua asta trebuia să plecăm din Biarritz, să facem un popas scurt în Porto cu un pic de treabă și apoi destiantia finală a călătoriei, undeva pe lângă Porto. Numai că, în timp ce eram prin Spania, am primit un telefon și-a trebuit să mă întorc de urgență în România. Deși mi-a dat un pic planurile peste cap, a fost tare sincronizarea. În momentul în care am primit telefonul, Maps ne arăta ora de sosire în Porto cam 15:20. Și avionul, cu escală în Londra, dar singurul zbor care nu costa 1,000 de Euro era la 17:45, adică am ajuns perfect cât să nu alerg prin aeroport.

Portugalia, deși are cea mai îngrozitoare limbă din lumea asta, are și un sistem tare mișto de plătit taxa de autostradă. Nu există vinietă și la intrarea în țară, treci printr-un fel de „stație de taxare”, unde bagi cardul, pe care ți-l „leagă” de numărul de înmatriculare. Și în loc de gherete unde să plătești taxa de autostradă, ai camere video din când în când, care-ți iau de pe card câți bani e nevoie. Nici aici nu e ieftină autostrada, dar n-aș ști să zic exact cât. Mai multe nu pot să spun despre Spania și Portugalia, pentru că am fost destul de distrat în ziua asta și destul de pe grabă.

Concluzie

Drumul lung al naibii. Probabil că nimeni nu se gândește să facă un road trip de genul ăsta și nici n-ar avea de ce. Dar pentru mine a fost foarte mișto că am avut ocazia să-l fac, pentru că am văzut două zone absolut superbe, Cinque Terre și Biarritz, zone în care cu siguranță voi reveni ca să le „aprofundez”. De la Lugoj până în Porto ai numai autostradă, ceea ce e fain, pentru că te miști repede, dar și plictisitor pe alocuri, că sunt anumite zone frumoase pe care cumva le ocolești, pentru că drumurile alea spectaculoase nu sunt pe autostradă. Și cam atât, cine vrea mai multe informații, să-mi dea un semn și îl ajut cu mare drag.

Comentarii:

Leave a Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Postarea precedentă: