Trei săptămani în Irlanda

Dacă după postul de mai devreme despre drumul București – Zakynthos era de așteptat unul despre cum a fost acolo, mi-am adus aminte de postul ăsta care nu mai suportă să stea în draft și m-a rugat să-l public.

Astă primăvară, în mai ca să fiu mai exact, am fost vreo 3 săptămâni în Dublin, să mă destind un pic după o perioadă destul de agitată din viața mea și să susțin Mavenhut, care e formată din varu’, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei și un fost coleg de liceu (nu mă întrebați cum s-au găsit, eu n-am prea avut legătură). În fine, ideea e că pe fix 12 mai aterizam pe aeroportul din Dublin după o cursă AirLingus (nu, nu fac mișto) lipsită de incidente.

Ținând cont că urma să stau vreo trei săptămâni, îl întreb pe varu’ cam ce haine să-mi iau. Mi-a zis să iau mai puține tricouri cu mânecă scurtă, că ploverele și hainele mai grosuțe sunt baza. Toată lumea știe cum e vremea în zona aia de Europa, așa că mă așteptam să fie un pic mai nasol, dar ce-am găsit acolo când am coborât din aeroport m-a cam lăsat mască. În primul rând, am plecat din București pe vreo 25 de grade plus. Ajuns în Dublin, n-am luat taxiul (deh, teama clasică de a nu fi jecmănit), ci autobuzul, mai ales că varu’ îmi spusese că stă destul de aproape de stația de autobuz. Zis și făcut. Problema a fost că nu știu cum să vă zic, dar am văzut dușuri care aveau debit mai mic decât ce era acolo…în vreo 500 de metri, cât era de la stația de autobuz până acasă, am ajuns fleașcă, nu știu dacă aveam vreo parte a corpului care nu să nu fi fost udă. În fine, lăsând asta la o parte, în afară de încă vreo 2 zile după ce am ajuns și 2 zile înainte să plec, am avut aproape 3 săptămâni superbe, fără ploaie, cu soare, și cu o temperatură perfectă (asta în timp ce în țară a fost potopul din mai).

În Dublin n-am vizitat cine știe ce, nu prea sunt atras de muzee sau arhitectură în mod special, iar ca landmark orașul are The Spear, o țepușă foarte înaltă, în mijlocul orașului, care impresionează doar prin înălțime. Ceea ce însă face orașul (și nu numai, cam toată Irlanda) foarte mișto, sunt oamenii. Dacă vreți să vedeți ce înseamnă cu adevărat un popor de oameni relaxați și amabili, trebuie să mergeți neapărat în Irlanda. La orice întrebare ți se răspunde extrem de plăcut, lumea face conversație când te-aștepți cel mai puțin (nu mai zic de “banalele” discuții despre vreme), iar dacă te uiți un pic mai insistent la cineva, ți se răspunde cu un zâmbet sau cu un salut.

Orașul (de fapt toată țara, dar în special Dublinul), destul de scump față de ce suntem noi obișnuiți (un bilet la cinema costă de vreo 3 ori mai mult ca la noi, iar la mâncare, în afară de senvișuri, sub 10 euro nu prea te lipești la nimic; berea, în schimb, dacă te orientezi bine, poți s-o iei cam la același preț ca la noi, din supermarket). În oraș sunt o mulțime de români, majoritatea lucrând ca vânzători și/sau proprietari la diferite magazinase, fie că sunt mici fast-food-uri, fie că sunt magazine cu haine și suveniruri în zonele comerciale (am găsit chiar și un magazin care vindea tot felul de produse aduse din România, gen ciocolată “Rom” sau apă “Borsec”). O chestie interesantă am observat-o la un fast-food de lângă noi, unde bucătarul era român, dar vorbea cu noi în română doar atunci când nu prea era aglomerat în cârciumă, n-am prea înțeles exact motivul, doar niște presupuneri.

A, și irlandezii ăștia fac sport al dracului de mult. Dacă mergi pe stradă, în orice zonă, în 10-15 minute de mers e imposibil să nu treacă pe lângă tine cel puțin 10 oameni care fac jogging. La orice oră. Pe lângă asta, am făcut o plimbare de vreo oră, cred, prin împrejurimile cartierului în care stăteam și am numărat cel puțin 10 terenuri de fotbal și/sau rugby. Ca să nu mai zic de plajă, care la flux e aproape inexistentă, dar la reflux se transformă în zonă de plimbare, alergat sau jucat cu câinii (proprietate personală, că maidanezi nu există).

În afară de Dublin, am reușit și, în două weekenduri, am văzut mare parte din restul insulei, pentru că deși au o suprafață de vreo 3 ori mai mică decât România, au cam 1,000 de km de autostradă, ceea ce înseamnă că ajungi destul de lejer din Dublin în cam orice parte a Irlandei. Interiorul insulei nu este foarte spectaculos, în principiu niște coline pline de copaci, vaci, oi și capre, plus câte o casă/fermă din loc în loc. În schimb zona de coastă este absolut superbă. Noi am avut treabă în Cork, un oraș din sud, unde-am fost într-un loc foarte mișto, FOTA Wildlife Park, un fel de zoo unde atracția principală a zilei era Cheetah Run, adică un țarc destul de măricel unde câțiva gheparzi erau hrăniți într-un mod mult mai natural, adică erau puși să alerge după niște bucăți de carne trase pe un fir (ni s-a zis că, în parc ajung cam la 60 km/h, în timp ce în libertate ajung la 110 km/h în sub 3.0 secunde).

Din Cork am luat-o pe coasta de vest, până aproape de Galway. Pe drum am dormit la o mică pensiune foarte pitorească pe malul Atlanticului (nu o găsesc de nici o culoare pe net după căutări seculare, am găsit-o, deși nu prea găsesc un site sau un număr de telefon de contact, în afară de treaba asta), iar a doua zi am văzut unul dintre cele mai vizitate locuri din Irlanda, Cliffs of Moher, care chiar impresionează. În celălalt weekend am dat o fugă până în Irlanda de Nord (apar milele și lira și dispar kilometri și euroiul), unde-a trebuit să ne modificăm un pic traseul pentru că fix în ziua aia trecea pe acolo…flacăra olimpică, și nu aveam chef să dăm peste blocaje sau să fim trimiși pe rute ocolitoare. În fine, am reușit și am văzut Giant’s Causeway (singurul UNESCO World Heritage Site din Irlanda de Nord), o formațiune de stânci foarte dubioasă dar foarte, foarte spectaculoasă. Am mai trecut și peste puntea Carrick-a-Rede, o punte care leagă mainland-ul de o mică insuliță folosită în trecut de pescarii de somon și care “atârnă” undeva la vreo 20 de metri, cred, de apă. Apoi am ajuns și în Belfast, orășel deloc impresionant, unde, din păcate, nu am reușit să prindem bilet la muzeul Titanic (nu știam că a fost construit acolo), care era full de ceva săptămâni, fiind și duminică și nu-știu-ce sărbătoare.

Nu știu, cred că ar mai fi multe de spus, că e greu să rezum 3 săptămâni în câteva rânduri, dar cam asta a fost experiența mea în Irlanda, o țară care m-a lăsat cu un zâmbet mare pe buze și care deși nu impresionează în mod deosebit prin frumusețe, te fascinează datorită atmosferei de acolo.