Fără Ea…

Și, deodată, Ea nu mai e. Și toată viața ta, așa cum o știai și cum ți-ai plănuit-o, s-a spulberat. Puf, dispărută într-o clipă. Sau între două fumuri de țigară, vorba cântecului. În fiecare dimineață te trezești în același pat străin, fără nimeni lângă tine. Și seara degeaba întinzi mâna să-i simți coapsele sau părul, pentru că tot ce atingi e așternutul. În fiecare dimineață deschizi ochii bucuros, crezând că a fost doar un coșmar, pentru ca, în câteva clipe, să fii lovit de realitate..ca Ea chiar nu mai e. Și nu, nu-i zici așa, cu literă mare, pentru că o crezi Dumnezeu. Ci pentru că așa s-a trecut singură în agenda telefonului tău, la puțin timp după ce v-ați cunoscut. Știa Ea ce știa.

Deși fizic încă există, trăiește, respiră, visează, iubește, pentru tine a murit. Te gândești la Ea cu aceeași durere cu care te gândești la cineva drag care nu mai este. Există, dar doar în mintea și în inima ta, pentru că în realitate nu mai există. Cel puțin nu pentru tine. Ai momente când o urăști din toată inima. Ai momente când îți vine să-ți dai palme că ai fost un prost și că ai pierdut-o. Ai momente când doare de nu știi ce-i cu tine. Ai momente când te bucuri că ai scăpat, pentru că îți amintești toate defectele ei, de la cele mari la cele mai mărunte. Ai momente când te întrebi dacă se gândește la tine vreodată. Ai momente când o iei razna la gândul că altcineva se bucură de ceva care, până nu de mult, era doar al tău. Ai momente când îți dorești să sufere. Ai momente când te-ai duce și-ai bate la ușa ei doar ca să o vezi. Să stai, pur și simplu, în ușă, fără să zici nimic, și să o privești, pentru că ți-e dor de Ea de nu știi ce-i cu tine. Și toate astea te otrăvesc. Și te sufocă. Nu-ți închipuiai că poate fi atât de rău și că îți poate acapara viața în halul asta.

Dar strângi din dinți și mergi înainte. Zâmbești, chiar dacă înăuntru ești praf. Râzi, chiar dacă lacrimile nu s-au uscat bine. Dar vorba aia, timpul trece și le vindecă pe toate. Așa cică. Până dai peste ceva care-ți amintește de ea, o melodie care-i plăcea, o grimasă care era doar a ei sau o visezi comportându-se ca atunci când te iubea și era doar a ta. Și atunci rana se deschide imediat, vorba cântecului, “all my scars are open”. Totuși, ușor, ușor, înveți, din nou, cum e să trăiești fără Ea. Deși îți dai seama că timpul asta nu vindecă chiar tot și că sunt șanse mari ca cicatricea asta să o porți mereu cu tine. În locul cel mai ascuns, ultimul pe care ți-l lași descoperit. Dar unde e și cea mai urâtă. Și cicatricea asta mutilează și oripilează pe alții, din păcate fără să aibă nici cea mai mică idee de existența ei. Ești mult mai reticent cu ceea ce simți, mult mai indiferent. Lucru normal, îți spui, dar care nu ai vrea să se întâmple. Pentru ca îți place foarte mult un citat. De fapt așa ai gândit mereu, dar doar atunci cand l-ai auzit a fost ca o formulare a ceea ce simțeai. “Stop waiting. Feel everything. Love achingly. Give impeccably. Let go.”. Pentru că altfel nu poți iubi și trăi. Dar ai probleme destul de mari la partea cu “let go”.

Cunoști altele. Majoritatea doar pe fugă. Însă una îți face inima să bată tare din nou. Dar știi cât de tare? Petreci ore întregi cu ea și, când va despărțiți sau adormiți, tot ai impresia că au trecut doar câteva minute. Și simți că lumea nu s-a sfârșit subit și că există viață după moarte (da, da, clișeele astea…). Are niște ochi care te înnebunesc și de la care nu-ți poți dezlipi privirea. Îi place pizza cu extra mozarella. Tresari când zice asta, pentru că, până atunci, erai singurul om pe care l-ai auzit vreodată comandând așa. Și plăcintele cu brânză de la Mega Image. Îi place să facă sport. Aleargă mai mult ca tine. Și are un parfum care pur și simplu îți trezește o armată de fluturi în stomac când îl simți. Dar tu ești fraier. Și tu știi că ești fraier. Și bineînțeles că o dai în bară. Rău de tot, deși te-ai străduit din toate puterile să nu faci asta. Dar, ca întotdeauna, iese fix pe dos. Nu mai vorbește cu tine. Îi ții mult timp tricoul în care a dormit fără să-l bagi la Lenor, doar pentru că miroase a parfumul ăla demențial care îți aduce aminte de ea. Dar nu o suni. Pentru că știi că, oricum, chiar dacă încerci să repari ceva, încă nu ești liber, încă n-ai scăpat de demoni. Nu, nu, încă sunt acolo. Chiar dacă nu așa puternici ca în urmă cu ceva timp, încă îi simți ținându-te în loc, trăgându-te la fund și sigur te vor face s-o strici și mai rău de data asta. Așa că preferi să nu zici nimic și să lași timpul să încerce să-ți rezolve problemele.

Totuși observi ceva schimbat la tine. Trec zile întregi în care nu te-ai mai gândit la Ea. La început timid, o zi, maxim două, dar care ulterior devin trei, patru, cinci. Ba chiar treci de câteva ori prin fața blocului ei (că este pe un drum pe care îl faci destul de des) fără să-ți arunci privirea spre apartamentul de care simți că te leagă atâtea. Din când în când totuși te mai uiți. Și, câteodată, e acolo, pe balcon, fumează o țigară. Te oprești un pic, cu un zâmbet trist în colțul gurii, și apoi treci mai departe, pentru că nu vrei să te mai uiți înapoi. Iar treaba asta te deranjează un pic pentru că, deodată, nu mai ai de ce te ancora. Nu te mai ține nimic legat. Nu mai ai nici o scuză. Încet, încet, te trezești. Ca unul ieșit din anestezie…mai întai cu pași clătinați, apoi din ce în ce mai sigur pe tine. Te detașezi un pic și te analizezi. Îți dai seama că viața ta e praf. Din toate punctele de vedere. Nu-ți rămâne decât să te ridici ușurel și să-ncepi să te scuturi. Nu-i ușor, dar îți dai seama că nu ești nici primul și nici ultimul fraier care suferă din dragoste.

S-ar putea să-ți ia ceva timp, deși aproape sigur are o părticică acolo care va fi întotdeaua a ei, dar nu-i ca și cum ai vreo altă opțiune. Și, mai presus de toate, ești înverșunat. Nu pe Ea sau pe altcineva, ci pe tine. Pentru că ai permis să se întâmple toate astea. Pentru că ai căzut în halul ăsta. Te credeai mai puternic. Totuși n-ai fost și îți este ciudă. Dar îți promiți că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată. Deschizi telefonul, intri în agendă, cauți “Ea…” și dai “Rename contact”. Pentru că a venit timpul…

Constat că îmi era dor să scriu, mai ales că întotdeauna mi-a plăcut să scriu despre chestii personale, deși mereu am fost reticent în a le publica.

Photo: Benoit Courti