România-Estonia, baraj, mondiale, etc.

Suntem la baraj. Yey! Nu datorită nouă, pentru că noi am jucat ca și cum eram calificați deja de trei etape, ci datorită olandezilor, care i-au ars pe turci (de fapt, ne-au cam măcelărit pe toți din grupă). Revenind la România…din păcate, nu văd nimic în joc care să mă bucure. Deși nu sunt genul care să critice dur echipele favorite (întotdeauna am fost subiectiv și îngăduitor când a venit vorba de Steaua, Bayern și națională), de data asta chiar m-am întors amărât de pe stadion.

Hai că la Andorra am înțeles, că aia n-au altceva de făcut decât să se apere. Dar cu Estonia? În condițiile în care, deși greu, calificarea încă era în mâinile tale (chiar dacă 5-0 nu-i un scor ușor de dat). Aș fi fost extrem de bucuros să-i văd pe ăștia pur și simplu năpustindu-se peste estonieni de să nu știe aia ce i-a lovit. Și să avem 3-0 la pauză. Și să ne uităm la scorul de la turci doar așa, de control, să nu facă Olanda vreo surpriză. Dar nu. Pițurcă tre’ să bage jocul lui de rahat. Pe care îl înțeleg cu echipe mari, dar pe care nu îl pot digera absolut deloc în meciurile în care trebuie să învingem sau să dăm goluri multe (nu pot să uit nici acum meciul cu Olanda de la Europene din 2008, când mai aveau un pic olandezii și-și dădeau autogol ca să nu treacă Italia mai departe). Mi-a plăcut extrem de mult articolul scris de Geambașu în seara asta, exact pe tema asta. Fix asta avem. O generație de mediocri. Nici ultimele verze, dar nici cine știe ce (mai ales mental).

Săptămâna viitoare e tragerea la sorți, unde n-o să ne fie ușor. Portugalia, Croația, Grecia și Ucraina, iar șansele noastre sunt infime. Nu datorită adversarilor, ci datorită modului cum joacă naționala. Sper din tot sufletul să mă înșel și peste o lună jumate să sărbătorim, dar am dubii serioase. Portugalia probabil că nici măcar n-o să stea la discuții cu noi (și nu doar că e Ronaldo), Croația și Ucraina cred că ne bat, iar cu grecii o să ne batem ca chiorii și ei vor merge mai departe. Repet, sper să vină Pițurcă și să-mi dea două peste gură cu jocul echipei. Dar asta o să se întâmple doar dacă lasă atitudinea de muiere din declarațiile de genul “e presiune imensă la națională”. Păi normal că e presiune, tătică. Atunci când jucătorii și antrenorul câștigă niște bani la care 99% dintre români nici măcar nu visează și ei vin și țopăie un pic pe teren. Nu cred că ar comenta nimeni dacă s-ar vedea mai multă implicare. Nu știu dacă îmi amintesc trei meciuri din ultimii 10 ani după care să fi zis “da, băi, băiatule, s-au bătut băieții fenomenal”. Nu, majoritatea meciurilor înseamnă doar “hai, bă, Goiene” sau “hai, bă, Stancule”. Când o să simțim toate astea, atunci o să și venim să umplem stadionul și nici n-o să-l mai huiduim pe Stancu, băi, Pițurcă!

Și-apoi se mai trezește și Raț să declare că, vezi dom’le, din cauza presei vor rămâne ei cu imaginea de generație ratată. Acu’ nu că aș apăra eu presa de sport din România, că și acolo e plin de oligofreni, dar nu ăsta-i motivul pentru care ei sunt o generație ratată. Nu, din fericire, fotbalul are o modalitate super ușoară de a determina succesul…statisticile. Ei bine, barajul ăsta este a doua cea mai importantă performanță a generației actuale, după calificarea la Europenele din 2008 și la egalitate cu barajul din 2002 (deși p-ăsta îl consider mai degrabă cântecul de lebădă al generației fabuloase din anii ’90). În rest, canci. Scuze peste scuze, eternul motiv că, de fapt, obiectivul este calificarea la turneul următor și că actuala campanie e pentru formarea echipei. De-aia joacă Lobonț și Raț cu echipe gen Andorra, în loc să vină Pantilimon sau mai știu eu ce tânăr. Și țin minte și-acum un reportaj din emisiunea ProMotor, cu Raț, de acum mulți ani, am impresia că abia se transferase la Șahtior, în care își prezenta noul lui Ferrari. Nu cred că simțea vreo presiune când își lăuda mașina.

Da, într-adevăr, cred că generația anilor 2000 (sau ce-a mai rămas din ea), a avut ghinion. Și anume că s-au apucat de fotbal în timp ce niște jucători fabuloși ne-au fermecat pe viață. Și, apoi, misiunea lor a fost să le calce pe urme. Au fost vremuri când ieșeam din grupă cu Germania, Portugalia și Anglia (pe care-o băteam pe unde-o prindeam), nu ne speria o semifinală cu Brazilia sau meciuri cu echipe precum Italia sau Franța și făceam spectacol cu alde Andorra, Islanda, Luxemburg. Cum o să putem uita vreodată bijuteria lui Hagi din meciul cu Columbia, țopăitul lui cu spatele de după golul cu Argentina, latul lui Ilie Dumitrescu din același meci (în care mingea aia parcă a fost pusă cu mâna la colțul scurt), scărița fabuloasă a lui Adrian Ilie peste Mondragon, golul din cădere al lui Viorel Moldovan din meciul cu Anglia, al lui Dan Petrescu, din același meci, printre picioarele lui Seaman, în minutul 90, sau penalty-ul bătut de nebunul de Ganea tot cu Anglia, doi ani mai târziu, tot în minutul 90, când toată România avea pulsul 200.

Astea n-or să se uite niciodată, iar cei care au venit după nici nu au venit cu ceva care să ne țină memoriile ocupate. Un gol al lui Mutu cu Italia și un 1-0 ca la Rovine cu Olanda nu sunt performanțe. Și talentați au fost. Totul cred că a ținut de mentalitate, în schimb. Cu tot respectul pe care îl am pentru jucători ca Rădoi sau Chivu, pe Gică Popescu sau pe Hagi nu i-am auzit niciodată că se retrag de la națională că, vezi dom’le, e mai bine pentru ei. Pe Viorel Moldovan la fel. De Dorinel Munteanu nu mai zic.

Până una alta, pe ăștia îi avem, cu ăștia mergem înainte și sperăm la ce-i mai bine. Despre atmosfera de la meciul cu Estonia, nu-s multe de zis. 18,000 de oameni (cam cât strânge Steaua cu Săgeata Năvodari) pe Național Arena, mai mult de jumătate de ei probabil pentru prima oară pe stadion, veniți ca la festivalul berii și foarte multe domnișoare, mai multe ca în club, păcat că la bar n-aveau decât Ursus fără alcool și cremvuști. Nu zic că toate astea sunt un lucru rău, probabil așa este și în Vest și așa ar trebui să fie pe orice stadion normal. Doar că prefer meciurile Stelei, unde nivelul de pasiune este altul (și nu mă refer la bătăi cu jandarmii și alte tâmpenii). Galeria absolut încântătoare, a încurajat când era de încurajat, a fluierat când era de fluierat, a aplaudat când era de aplaudat și i-au trimis pe Sandu și pe Dragomir unde merită, singurele derapaje fiind, în opinia mea, scandările legate de Roșia Montană.

Dar gata, hai să vedem ce iese la baraj și poate ne vedem la vara în Brazilia. Hai România!