Încă o tură de filme

Hai că mai am un pic și fac blog de filme, că văd că jumătate din ultimele posturi sunt despre filme. Asta e, ce să-i fac dacă-mi place să mă uit la filme. Acum nu-i ca și cum toată ziua stau și mă uit la filme, că nu văd atât de multe pe cât aș vrea (deja Watchlistul de pe IMDb ia proporții), dar am văzut câteva în ultimele săptămâni and I feel like sharing.

Hunger Games: Catching Fire. Toamna trecută, am avut Sia – Elastic Heart pe repeat o săptămână, dacă nu și mai mult. Acasă, pe stradă, la alergat, nu conta…am ascultat-o de i-au sărit capacele. Cu ocazia asta, am aflat că o să fie pe coloana sonoară a părții a doua din Hunger Games, Catching Fire. Auzisem de carte și de film, dar nu m-a mânat niciodată curiozitatea să văd sau să citesc, mai ales după ce am citit despre ce-i vorba. Ca să nu mai zic că posterul primului film m-a dus cu gândul direct la Twilight. În fine, ideea e că după ce-am înnebunit cu melodia respectivă, am zis că sigur o să vreau să văd filmul. Și cum e la mintea cocoșului că nu poți vedea Hunger Games 2 fără să vezi Hunger Games 1, l-am văzut și pe-ăla. Not bad. În schimb Catching Fire e o mare risipă de timp. Plus că ditamai țeapa ce mi-am luat pentru că nici n-am auzit Elastic Heart. Mi se cam pare că încep să exagereze ăștia cu trilogiile, cvadrilogiile lor sau ce-or mai fi. Matrix a fost ok. Lord of the Rings la fel. Dar deja au devenit seriale. The Hobbit e tras de urechi grav de tot. Hunger Games, pana mea, partea asta a doua a fost ca să fie, să nu treacă direct la partea a treia. Așa că mi-am propus eu frumușel să nu mă mai uit la nici o trilogie de-asta până nu se termină, deși presimt că o să mă arunc că înecatul când apare Avatar 2.

The World’s End. Dumnezeule mare…cui poate să-i placă așa ceva?! Cică e urmarea unui alt film asemănător, care-a fost mega apreciat. Mie mi se pare un film de oligofreni. Poate doar să fii rupt de beat sau fumat să-ți placă, altă explicație n-am. Niște prieteni din copilărie se întâlnesc după 30 de ani și vor să se distreze ca-n liceu, numai că, la un moment dat, lumea e invadată de extratereștri. Dafuq. N-am rezistat până la sfârșit.

Filth. Am eu un feeling că, în curând, James McAvoy o să devină unul dintre actorii mei preferați. Înainte de X-Men Origins, m-am gândit oare cum dracu’ or să găsească ăștia un actor suficient de ok pentru Xavier tânăr. Mi-a plăcut de McAvoy super mult în rol (nu mai zic de Fassbender, care e fabulos). În fine, ideea că după alte câteva filme, gen Welcome to the Punch și, mai ales, Trance, în care mi-a plăcut, zilele trecute am văzut Filth. Foarte, foarte mișto, i-am dat mai mult de 7.5, cât avea pe IMDb. Povestea nu-i nouă, n-o să zic unde-am mai văzut-o că stric tot farmecul, dar e făcut foarte fain, iar McAvoy e fantastic.

12 Years a Slave. Ca orice film super lăudat, ești un pic sceptic când te apuci să te uiți la el. Dar îl dai naibii de scepticism repede, pentru că filmul merită toate laudele alea cu vârf și îndesat. Mi se pare genul de film în care, deși actorul principal face un rol bun tare (nu pot să-i rețin numele nici să mă bați), farmecul e dat de personajele din jurul lui. Fassbender face super rol, la fel și negresa, iar Brad Pitt apare puțin dar cu mega impact. Povestea este inspirată din fapte reale și, ca orice film despre sclavie, n-are cum să nu te impresioneze. Deocamdată am văzut doar o parte din restul filmelor cu care concurează pentru Oscar, dar e unul dintre marii favoriți și sigur pleacă acasă cu câteva statui. Ca să nu mai zic că soundtrackul e compus de the one and only Hans Zimmer (deși îmi stă pe creier grav de tot cu ce seamănă tema principală, sigur e altceva by Hans Zimmer). Later edit: Am aflat. Seamănă cu tema principală din Shame (de Harry Escott), care e adaptată după tema principală din The Thin Red Line, care e compusă de Zimmer. Deci am avut dreptate. Buun, moving on…

Pain & Gain. Ziceam mai devreme de The World’s End că e super cretin. Pain & Gain e la fel, doar că în sensul celălalt, adică e atât de cretin încât n-are cum să nu-ți placă. Mark Wahlberg și The Rock sunt niște culturiști care, împreună cu încă un flăcău, se-apucă de niște combinații cu răpiri ca să facă rost de bani. Deși la prima vedere pare, cum ziceam, super cretin, mi se pare o satiră foarte mișto, apropo de toate motivational shit care circulă în fiecare zi pe Facebook și pe peste tot. Are 6.5 pe IMDb, eu îi dau mult mai mult, poate chiar un 8.

Moon. Ați văzut Oblivion? V-a plăcut? Dacă răspunsul nu e “nu”, atunci tre’ să vedeți Moon. Apărut în 2009, adică cu vreo 4 ani înainte de Oblivion, filmele seamănă destul de mult, dar Moon îl bate la fund pe ăsta, cu tot Tom Cruise-ul lui cu tot. Da, nu e atât de multă acțiune, vizual nu se compară, fiind mai low budget ($5 milioane față de $120 ale lui Oblivion), dar povestea mi se pare mult mai intensă și mai catchy. Plus că foarte mișto Sam Rockwell, pe care se pare că-l cam prind roluri de dement (vezi Seven Psychopats). E cam singurul actor din film, alături de un robot cu vocea lui Kevin Spacey.

Where Eagles Dare. Am tot repetat-o, Al Doilea Război Mondial e partea mea preferată din istorie și puține sunt filmele despre perioada asta care să nu-mi placă. Când eram mic, am citit Unde se avăntă vulturii pe nerăsuflate. Tot atunci, am văzut și filmul. Țin minte că mi-au plăcut amândouă la fel de mult. Ei bine, săptămâna trecută mi s-a făcut dor de niște filme de război, așa că mi-am luat Where Eagles Dare, să-l revăd. Și mi-a lăsat aceeași impresie ca atunci când l-am văzut ultima oară, acum vreo 20 de ani. Adică fa-bu-los! Clint Eastwood, Richard Burton, locații superbe prin Alpii Austrieci, ce-ți poți dori mai mult? Singurul regret este că nu l-au făcut mai lung, pentru că două ore nu sunt suficiente pentru cât de mișto e filmul ăsta.

Lone Survivor. Mark Wahlberg din nou. De data asta mult mai serios. Inspirat din fapte reale, e despre o misiune în care niște băieți de la niscai trupe speciale americane trebuiau să asasineze nu știu ce căpetenie talibană prin Afghanistan. Bineînțeles, planurile există doar ca să se ducă dracului, în situația de față toată șmecheria fiind dată peste cap de întâlnirea cu niște…ciobani. În fine, un pic Hollywodizat, dar e un film de război mișto care arată că noi, oamenii, suntem capabili de niște chestii de-a dreptul impresionante atunci când avem ocazia. Și mi-a mai plăcut și Ben Foster. Așa că recomand.

About Time. Când am citit prima oară despre film am zis că mda, încă o comedioară romantică de-asta cretină. Totuși am văzut că lumea vorbește destul de frumos despre el, așa că i-am dat o șansă. Mă rog, inițial voiam să-l văd cu cineva, n-a mai fost cazul, așa că l-am văzut cum e cel mai bine, singur. Și, de ce să mint, mi-a plăcut. Aproape la fel de frumușel ca Hitch, genul de film care, la sfârșit, te lasă cu un zâmbet pe buze. Nu poți să zici exact de ce, dar cert e că zâmbești. Da, un pic cam cheesy mesajul principal, că live every moment, chestii, dar personajele și atmosfera filmului sunt foarte mișto. De văzut. De preferat cu cineva cu care vreți să faceți mulți copii.